Experinţa sinuciderii – de la cel care pleacă la cei care rămân [Iuliana E. MOLNAR]

„Draga mea, scumpa mea, iubita mea,

Îmi pare foarte rău că îţi fac asta. Nici nu ştiu ce să îţi spun şi am ochii plini de lacrimi. Îmi pare atât de rău că te las, că trebuie să te las. Îmi pare enorm de rău că trebuie să fac asta. Viaţa mea parcă nu mai are niciun rost. M-am gândit mult la mine, la tine, la noi şi nu mai am puterea să fac nimic. Ştiu că m-ai tot întrebat ce am păţit, ai văzut că parcă nu mai sunt eu cel care eram înainte. Şi ai dreptate, viaţa mea nu mai e la fel. Sunt multe probleme peste care nu pot să trec. Multe regrete cu care nu mai pot să trăiesc. Ieri, când te-am văzut aşa fericită şi zâmbitoare, mi-am zis că a venit momentul, că aşa vreau să te păstrez în sufletul meu: zâmbitoare, cu râsul tău cristalin. Mult prea multe probleme cu care nu mă mai descurc. M-am tot gândit cum să fac, dar nu am găsit absolut nicio soluţie. [...]

Scumpa mea, iubita mea, te iubesc foarte, foarte mult! Te rog să nu te îndoieşti niciodată de asta. Te rog să mă ierţi. Te rog să ai grijă de tine. Eu o să fiu mereu alături de tine. Sper să mă poţi ierta la un moment dat. Te iubesc...”

Acesta este un exemplu dintr-un bilet de adio al unui sinucigaş. La fel de sfâşietor ca şi durerea psihologică profundă, de nedepăşit şi insuportabilă pe care o încearcă cei care ajung, în cele din urmă, să se întoarcă împotriva propriului instinct de supravieţuire şi să treacă la punerea în fapt a actului sinuciderii. Pentru că despre acest lucru este vorba: cel care pleacă o face nu pentru că vrea să moară, ci pentru că nu mai poate să trăiască, pentru că viaţa nu mai are nimic de oferit pentru el, aceasta fiind, dimpotrivă, o tortură continuă.

Cartea de faţă abordează actul sinuciderii dintr-o dublă perspectivă, încercând să clarifice atât mecanismele psihologice care duc la finalizarea actului sinucigaş, cât şi pe cele care-i privesc pe apropiaţii care rămân în urmă cu un gol care nu mai poate fi umplut de nimic altceva.

În prima parte a cărţii sunt descrise modul în care evoluează impulsul sinucigaş de la ideaţiile suicidare la punerea în fapt, factorii predispozanţi, factorii de risc, dar şi semnalele de avertizare şi caracteristicile psihologice ale persoanei sinucigaşe. Aşa după cum subliniază autoarea, sinuciderea este un act multidimensional şi complex, iar abordarea simplistă a acestei probleme este nu doar injustă, ci şi greşită. Tocmai de aceea, în carte sunt discutate şi clarificate şi unele dintre miturile şi credinţele false referitoare la sinucidere.

Cea de-a doua parte se ocupă de cei care rămân în urmă, întrebându-se „De ce?”. Şocul şi negarea, vinovăţia, ruşinea, ambivalenţa, depresia, precum şi, în cele din urmă, acceptarea şi vindecarea, sunt mecanisme şi etape pe care aceştia trebuie să le parcurgă pentru a ajunge să integreze şi să accepte pierderea, atunci când ajung să îşi exprime adecvat trăirile, iar nu să le ignore sau să (şi) le ascundă.

Experienţa sinuciderii este un impas existenţial căruia nu-i este uşor nimănui să îi facă faţă. Drept urmare, cred că nu mă înşel când afirm că această carte a fost scrisă pentru ca cei ce o vor fi citit să poată recunoaşte mai uşor simptomele şi mecanismele, putând astfel să îi ajute, poate, pe cei care trec prin situaţii de viaţă atât de grave şi serioase încât să nu le mai poată face faţă. Şi, desigur, şi pentru cei care rămân, atât cei care pot ajuta, cât şi cei care pot şi vor să fie ajutaţi.

Şi nu în ultimul rând, consider că este o carte al cărei conţinut ar trebui să fie cunoscut de fiecare psiholog.

Evident, ceea ce am încercat a fost să surprind ceva din esenţa acestei cărţi, atât de serioase şi atât de profunde. Dacă vreţi să aflaţi mai multe detalii despre acest subiect, iată unde puteţi găsi cartea:
Editura SPER… pentru că lectura are greutate.