Cinematerapia - Ecranele multipl(icat)e ale realităţii

Reflectarea realului cotidian în (i)realitatea din film(e)

Deşi cea de-a şaptea artă este relativ tânără şi parcă mai ieri împlinea un secol, ea a fascinat încă de la începuturi şi continuă să mai fascineze, poate chiar mai mult decât atunci, mai ales că astăzi există posibilitatea de a proiecta pe ecranul alb orice lucru pe care poate să şi-l imagineze fantezia umană.

Poveştile pentru marele ecran – şi mai târziu şi cele pentru micul ecran – au încercat dintotdeauna să preia şi să transpună în imagini acţiunile, gândurile şi emoţiile umane, reuşind mai mult sau mai puţin să le şi transmită mai departe, să le facă să aibă un ecou în privitor, să determine la acesta propriile emoţii, gânduri şi acţiuni.

Toate aceste transferuri (şi contratransferuri) nu sunt însă simple şi directe, ci sunt mediate de multiple filtre: ideologice, culturale, morale, etice, psihologice, cinematografice. Şi toate acestea mediază şi fac posibil ca aceeaşi informaţie să reverbereze diferit, să fie percepută diferit şi să fie interpretată diferit, prin filtrele personale ale fiecăruia. Am putea spune că realitatea se reflectă diferit în fiecare film – în funcţie de scenariu, joc actoricesc, regie, muzică etc. – şi fiecare privitor percepe diferit un acelaşi film – în funcţie de propria sa educaţie, cultură, personalitate, structură psihologică ş.a. Filmul reprezintă, deci, punctul în care converg o serie multiplă de realităţi, compuse din realităţile şi viziunile cumulate ale tuturor celor care au contribuit la realizarea peliculei, punct care, la rândul lui, este perceput în mod distinct de fiecare privitor diferit, care trece totul prin propriile sale filtre, generându-se deci o multitudine de realităţi distincte.

Şi tocmai în acest punct de convergenţă a unor planuri şi realităţi multiple intervine psihoterapia, mai exact cinematerapia, pentru că gradul înalt de complexitate şi  subiectivitate, proiecţiile şi interpretările, gândurile şi emoţiile, trăirile mai mult sau mai puţin intense pot fi supuse (auto)analizei şi pot să determine efecte şi transformări terapeutice. Mai ales şi cu deosebire atunci când sunt ghidate de un psihoterapeut care este pregătit în acest domeniu. Pentru că trebuie amintit, aşa cum o face şi autoarea în câteva rânduri, cinematerapia nici nu se face de unul singur, nici nu presupune doar critică de film, deşi spiritul critic poate să fie implicat în anumite teme psihologice. Cinematerapia înseamnă urmărirea cu sens a filmelor; cu sens personal, pentru a descoperi propriile semnificaţii; acele semnificaţii care determină restructurări psihologice. Cred că nu greşesc atunci când spun că cinematerapia înseamnă surprinderea personalităţii celorlalţi – scenarişti, actori, regizori compozitori etc. – pentru a ajunge să fii surprins de propria ta personalitate, adică să-ţi înţelegi mai bine propria existenţă, cu motivele, ţelurile şi direcţiile ei.

În cartea Sorinei Dumitrache, Cinematerapia, vei găsi informaţii mai multe şi mai detaliate referitoare la aspectele teoretice şi practice ale cinematerapiei, informaţii pe care eu  nu le-am atins mai deloc în această recenzie. Vei găsi chiar şi descrierea unui modul de dezvoltare personală centrat pe cinematerapie în manieră experienţial-unificatoare, cu filmele despre care s-a discutat, cu temele psihologice abordate şi chiar şi cu fragmente din partea efectivă de terapie. E posibil ca după ce citeşti această carte să te uiţi la filme în mod diferit. Poate că, cine ştie, vei mai adăuga încă un filtru sau poate că vei înţelege mai bine un altul; sau mai multe.

Ei, ce zici, ne uităm la un film… psihologic?

În căutarea bucuriei de a munci

Poţi fi fericit la locul de muncă?

Pentru mine, munca a fost aproape dintotdeauna asociată cu jocul. Iar acest lucru se datorează unei clasificări a activităţii umane făcute de domnul profesor Mielu Zlate într-un manual de psihologie vechi… cred că nu greşesc dacă afirm că era primul manual de psihologie de după ’89. Revăzând acum aceste informaţii, am constatat că respectiva clasificare în activităţi de „joc, învăţare didactică, muncă productivă şi creaţie” era, de fapt, clasificarea activităţii umane în funcţie de criteriul evoluţiei ontogenetice, acest lucru amintindu-mi de rigurozitatea ştiinţifică a domnului profesor, pe care eu îl consider unul dintre părinţii mei spirituali şi de la care am învăţat ce înseamnă gândirea ştiinţifică şi aprecierea în mod critic a informaţiilor cu care vii în contact.

Joc, învăţare, muncă şi creaţie. Apar succesiv şi se întemeiază una pe cealaltă, dar nu se exclud reciproc, iar cele anterioare nu dispar atunci când apar cele noi; şi pot fi îmbinate; şi tocmai această îmbinare a lor face ca, pentru mine, să se şteargă semnul de întrebare din coada titlului acestei cărţi. Pentru că, atunci când munca este combinată cu jocul, cu învăţarea şi cu creaţia, nu poate să ducă la altceva decât la bucurie. Să poţi să-ţi faci munca în joacă nu are cum să fie altfel decât plăcut. Să înveţi lucruri noi în timp ce munceşti este un lucru îmbucurător pentru o persoană care doreşte să se dezvolte permanent. Iar atunci când munca ta înseamnă şi creaţie, ceea ce implică automat şi jocul şi învăţarea, înseamnă că trăieşti plenar, şi acest lucru nu are cum să nu te bucure.

Dar aceasta este, evident, o perspectivă de abordare idealistă şi idealizatoare. În cartea lor Bucuria de a munci? Tu, locul de muncă şi fericirea, Peter Warr şi Guy Clapperton nu abordează, însă, munca din această perspectivă (nici din cea a apariţiei sale ontogenetice, nici din cea ideală), ci dintr-o alta, care vine mai curând din direcţia psihologiei organizaţionale şi motivaţionale. Ei vorbesc despre caracteristicile locului de muncă şi despre trăsăturile de personalitate ale fiecărui individ, despre modurile diferite în care gândesc oamenii şi despre stilul individual în care se raportează fiecare la multiple laturi ale existenţei şi ale realităţii. Vorbesc, evident, şi despre fericire; aşa am aflat şi eu că există studii care demonstrează că o  mare parte din capacitatea de a fi fericit, şi chiar din potenţialul de a fi fericit, este programată genetic, lucru la care, nu-i aşa, nu te-ai fi aşteptat. Cu toate acestea, există suficient de multe variabile asupra cărora se poate interveni, mai uşor sau mai greu, mai devreme sau mai târziu, astfel încât, în cele din urmă, oricine are o şansă la fericire. Mesajul este, aşadar, unul optimist.

Aceasta este prima carte pe care am tradus-o pentru editura Trei, la începutul anului trecut, şi mărturisesc că a fost o provocare – pe care sper că am trecut-o cu brio –, dar a fost şi o plăcere, pentru că m-a făcut să-mi amintesc de o dragoste mai veche a mea, respectiv psihologica organizaţională, de care m-am mai îndepărtat puţin în ultimii ani şi către care pare să mă apropie din nou nişte proiecte actuale.

Consider că această carte este o lectură foarte interesantă şi că are un mare potenţial să te facă să (re)descoperi bucuria de a munci.

Îndrăzneşte, aşadar, şi fii fericit!… şi la locul de muncă…

Gabriela, protectoarea copiilor

Psihologul care are grijă de cei ce nu pot (încă) să aibă grijă de ei înşişi

Weekendul acesta am început o nouă formare, pe care mi-o doream demult şi pe care nu am reuşit s-o fac până acum, din varii motive, unul dintre cele mai importante fiind oferta deficitară de astfel de formări în peisajul psihologiei româneşti. Se pare că informaţiile psihologice despre sex sunt ubicue, însă, în prezent, pentru că, imediat după ce am terminat de tradus o carte despre mituri sexuale care va apărea în curând la Editura Trei, am primit de la Institutul Sper şi această ofertă de formare în psihosexologie, care se pare că a venit în momentul cel mai oportun.

Formarea constă dintr-o serie de ateliere care se vor desfăşura pe parcursul unui an. Şi această serie de ateliere a fost iniţiată de psih. drd. Gabriela Marc cu două ateliere extrem de interesante şi de provocatoare: „Dezvoltarea psihosexuală a copilului şi adolescentului” şi ”Abuzul sexual la copii. Evaluare clinică şi intervenţie psihoterapeutică”.

Dar nu vreau să vorbesc nici despre psihosexologie per se, nici despre formare, ci despre copii şi despre abuzul asupra acestora, nu doar cel sexual, ci şi cel emoţional şi cel fizic. Aceasta este o temă care mă interesează demult, pentru că m-am întâlnit cu ea în cabinet şi am considerat dintotdeauna că este o problemă delicată, dificil de gestionat, şi chiar şi mai dificil de restructurat pentru persoana care a fost supusă abandonului, fie că aceasta este încă un copil, fie că a ajuns adult. Iar aici ar fi momentul în care recunosc că aş putea să spun că, până la întâlnirea cu Gabriela, nu am ştiut nimic despre abuzul asupra copiilor. A nu se înţelege greşit. Atunci când m-am confruntat cu un astfel de caz în cabinet, am căutat materiale, am citit, am studiat, m-am informat, pentru a-mi actualiza şi pentru a-mi completa cunoştinţele şi pentru a putea aplica cea mai bună strategie în cadrul şedinţelor de terapie. (Pentru cei care nu ştiu, pregătirea psihoterapeutului nu se termină nici după facultate, nici după o formare, două sau mai multe, ci este o pregătire continuă şi permanentă, mai ales că acesta, terapeutul, învaţă foarte multe inclusiv de la persoanele care-i vin în cabinet, pentru consultaţii.) Spun, însă, că nu ştiam nimic până în acel moment deoarece perspectivei mele îi lipsea o latură foarte importantă, poate cea mai importantă în acest caz, cea emoţional-afectivă, şi tocmai aceasta este cea asupra căreia a intervenit Gabriela.

Partea care ţine de emoţii nu poate fi transmisă de informaţiile psihologice obiective şi demonstrate statistic din cărţi şi tratate ştiinţifice, dar prezentările informative din cadrul atelierelor au fost completate de mai multe filmuleţe scurte, toate având ca temă centrală psihoeducaţia şi copiii sau, mai exact, ce şi cum să le spunem copiilor despre sex şi sexualitate, în funcţie de vârsta şi dezvoltarea lor. Iar aceste scurt metraje, în general de animaţie, nu transmiteau, bineînţeles, numai informaţii, ci şi emoţii şi trăiri afective.

Filmul care m-a impresionat cel mai mult pe mine a fost, însă, Angry Man (Sinna Mann). Şi m-a impresionat pentru că este un film cu o încărcătură emoţională foarte mare, foarte bine realizat, atât din punct de vedere cinematografic, cât şi psihologic (nu degeaba a primit diverse premii), şi care transmite, mai ales, trăirile şi experienţele prin care trece copilul abuzat emoţional, precum şi mesajul că, în tratarea unui astfel de caz trebuie avut în vedere nu doar copilul, ci şi abuzatorul şi întregul sistem familial.

Toate aceste informaţii pe care le-am primit weekendul acesta m-au făcut, de asemenea, să realizez ce fel de om este Gabriela Marc şi m-au făcut să-mi doresc să-i acord, pe lângă toate titlurile şi funcţiile pe care le are, încă unul/a: cel de protectoare a copiilor. (Ei încă nu i-am spus, deci nu ştiu, încă, dacă acceptă şi formal această responsabilitate.) Şi nu mă refer la informaţiile teoretice sau practice pe care ni le-a oferit, ci mai ales la cele spuse sau intuite referitoare la ce face ea în calitate de psiholog coordonator al Serviciului de Prevenire Abandon Copil şi Familie de la Direcţia Generală de Asistenţă Sociala şi Protecţia Copilului sector 5, Bucureşti. Pentru că obiectivul principal al tuturor lucrurilor pe care le face ea în cadrul Direcţiei respective este, zic eu, să-i protejeze pe copii de Omul Mânios care se manifestă uneori în comportamentul adulţilor şi care-i sperie şi-i traumatizează pe cei mici, punându-şi amprenta în mod implacabil asupra personalităţii lor. Iar pentru acest lucru, ea nu trebuie să se lupte numai cu Oamenii Mânioşi, ci şi cu un sistem care nu-i permite să intervină atât cât ar fi necesar; şi, cu toate acestea, ea face atât de mult cât poate din poziţia în care este, chiar cu riscul de a primi plângeri la poliţie (şi la alte instituţii) pentru că nu scrisese în fişa de evaluare a copilului ceea ce-i spusese adultul să scrie, adult care, cel mai adesea, nu este rău intenţionat, ci neinformat sau deţine informaţii eronate.

Aşadar, pe lângă faptul că am aflat o mulţime de informaţii noi şi mi-am restructurat altele vechi, weekendul acesta am cunoscut încă o persoană deosebită, care, în ciuda obstacolelor, nu a obosit încă să-i ajute pe cei care se intersectează cu existenţa ei şi o face în continuare cu drag. Se pare, deci, că am, şi eu, privilegiul să întâlnesc mereu oameni deosebiţi, iar acesta este un lucru care sper să continue să mi se întâmple.

În loc de încheiere, vă dau o informaţie confidenţială: Gabriela a scris o carte despre abuz, care va fi publicată luna viitoare la Editura SPER. De-abia aştept s-o citesc şi, să fiţi siguri, imediat ce apare o să vă spun şi vouă oficial. Deocamdată, însă, nu mai spuneţi nimănui până la lansarea de la târgul de carte de luna viitoare… J