Deţin fiu homosexual. Solicit repararea!

Poate fi vindecată homosexualitatea?

Există mulţi psihologi, medici generalişti şi psihiatri, care s-au confruntat cu o astfel de solicitare. Uneori, mai rar, ar putea să difere genul, iar părinţii – cel mai adesea mama – să vină cu inculpatul (sau cu inculpata) la cabinet, ca să-i fie scoşi gărgăunii din cap:

– Nu-ş’ ce l-a apucat dom’ doctor. Zice că lui îi plac băieţii. Eu nu concep aşa ceva. Lucrul ăsta nu poate întâmpla în familia noastră. Spuneţi-mi cum facem să-i scoatem prostiile astea din cap?

Nu contează ce vrea el, nu contează dorinţele şi sentimentele lui, ci contează ceea ce spune lumea că „e bine”. Iar adolescentul respectiv este un obiect care se află în posesia părinţilor şi la mila opiniei sociale şi care trebuie remediat, de parcă ar fi un lucru material care s-a stricat, care nu mai funcţionează la parametrii solicitaţi. Nu este decât ceva deţinut… în regim de detenţie.

În graba lor de-a arunca cu pietre, a pune etichete şi a stigmatiza, mulţi nu stau să se gândească la ce se referă, de fapt, orientarea sexuală: la atracţia sexuală faţă de un gen sau altul, acelaşi cu al persoanei sau nu. Cuvântul cheie este atracţie. Gândeşte-te la ultima oară când ţi-a plăcut cineva, când te-ai simţit atras de o persoană: ai avut în vreun fel de ales, ai putut să controlezi în vreun fel atracţia, ai putut să decizi pe cine să placi, de cine să te îndrăgosteşti? Şi-atunci, dacă se spune că dragostea e oarbă, că îndrăgostirea întunecă raţiunea, de ce le pretind anumite persoane unor alte persoane pe cine să iubească, de cine să se simtă atrase?

Şi mai gândeşte-te la faptul că există multe persoane care se simt atrase de persoane de acelaşi sex, dar care aleg, cu toate, acestea să se supună regulilor sociale şi să aibă o familie standard, de convenienţă, doar din cauza presiunii sociale. Şi persoanele acestea, deşi sunt atrase de persoane de acelaşi sex, rămân fidele partenerului/partenerei de cuplu, deci nu dau curs dorinţelor din sufletul lor şi nu pun în act comportamentul sexual cu parteneri de acelaşi sex. Sunt aceste persoane heterosexuale sau homosexuale? Şi, mai ales, ce se întâmplă, cu adevărat, în sufletul lor? Îmi imaginez că, din punct de vedere psihologic, trăirile lor pot fi foarte asemănătoare cu cele ale unei persoane heterosexuale care e forţată să trăiască într-o căsătorie gay.

Sunt puţini, însă, cei care se gândesc la trăirile semenilor de lângă ei, în general. Iar atunci când mai există şi o etichetă discriminatoare, cu atât mai puţin. Ba, chiar mai mult, au existat curente religioase şi (pseudo)terapeutice (iniţial pusesem psihoterapeutice, dar nu cred că acestea îşi merită prefixul) care au încercat să vindece homosexualitatea. Şi multe au pretins că au şi reuşit. Nu intenţionez să descriu aici metodele folosite de terapia de conversie sau de terapia reparatorie pentru a ajunge la acest obiectiv (dacă vreţi să citiţi mai multe despre acest subiect, vă voi semnala când va apărea la editura Trei o carte pe care-am tradus-o şi în care sunt descrise ceva mai detaliat), dar este imperios necesar să menţionez că acestea nu sunt metode terapeutice, ci sunt, mai curând, şi nu cred că exagerez când spun acest lucru, metode de tortură moderne. Dacă în antichitate inchiziţia tortura oamenii folosind diverse dispozitive, cei care aplică terapia de conversie astăzi (da, încă se mai aplică, deşi legal vorbind este interzisă) folosesc metode psihologice pervertite şi distorsionate, folosindu-se de emoţiile persoanelor gay, de vinovăţia şi ruşinea acestora, în încercarea de a le inhiba pornirile, dorinţele, sentimentele de atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex. Sunt, de fapt, metode de condiţionare, de asociere a lucrurilor care le plac cu stimuli dezagreabili. Terapie aversivă. Care poate să funcţioneze o vreme (sau deloc), dar care îşi va pierde cu timpul din putere pentru că e foarte greu să condiţionezi pentru totdeauna un instinct; iar sexualitatea este, în primul rând, un instinct, ceva profund şi bazal. Nu e deloc surprinzător, deci, faptul că metodele care pretind că vindecă homosexualitatea au efecte negative pe termen lung – vinovăţie, anxietate, autodispreţ – şi sunt foarte dăunătoare.

Dincolo de întrebarea din titlu, însă, o întrebare şi mai bună este de ce ar vrea să schimbe cineva orientarea sexuală a cuiva. De ce ar deranja pe cineva orice activitate sexuală care este liber şi deplin consimţită de ambii parteneri? Atâta vreme cât ambii parteneri simt plăcere şi se bucură de acest lucru? Tu ce-ai spune dacă te-aş informa că poziţia ta sexuală preferată este deviantă, anormală, ruşinoasă şi că trebuie să renunţi la ea? Deşi îţi place şi ţie şi persoanei cu care o practici?

Dacă doreşti să afli mai multe despre persoanele gay şi despre dificultăţile psihologice cu care se confruntă acestea, te invit să citeşti cartea Iuliei Molnar, Psihologia identităţii gay, proaspăt publicată de editura SPER.

Iulia Molnar este şi cea care a susţinut atelierul de duminică din cadrul Programul de formare în Psihosexologie organizat de Institutul SPER. Dacă sâmbătă ne-am întâlnit cu persoane transgender (vezi articolul aici) şi am discutat împreună cu Sorina Dumitrache despre modalităţi alternative de percepere şi trăire a sexualităţii, duminică am avut ca invitaţi persoane gay. Iar aceasta îmi aminteşte că unul dintre motivele pentru care am ales acest program de formare în detrimentul altuia care există la noi în ţară este faptul că cealaltă şcoală de psihoterapie promovează terapia reparatorie. Iar acest lucru nu numai că este în contradicţie cu consideraţia faţă de fiinţa umană, cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor, ci, paradoxal,  este în dezacord inclusiv cu Manualul de Diagnostic al Tulburărilor Mentale (DSM IV-TR), în care homosexualitatea nu mai figurează ca tulburare de câteva decenii bune.

În concluzie, ceea ce mi-ar plăcea mie să reţineţi din acest articol este că orientarea sexuală şi comportamentul sexual sunt două lucruri sensibil diferite, că terapia de conversie şi terapia reparatorie sunt dăunătoare, dar, mai ales, faptul că pentru adevărata iubire nu contează genul, atâta vreme cât iubirea e împărtăşită şi cei doi parteneri, oricare-ar fi sexul lor, îşi dau deplin consimţământul informat cu privire la ceea ce se întâmplă între ei. 

Frumuseţea oamenilor de dincolo de gen (transgender)

Ziua în care m-am lepădat de încă o prejudecată

Înainte de a vă povesti despre revelaţiile pe care le-am avut ieri şi despre felul în care mi-au influenţat acestea perspectiva pe care o aveam cu privire la nişte oameni, e necesar să fac două mărturisiri. Prima se referă la faptul că, până ieri, eu credeam că am o prejudecată cu privire la persoanele transgender. Nu ştiam cum să mă raportez la acestea şi spuneam că nu pot să le înţeleg. Şi-acum vine ce-a de-a doua mărturisire: eu nu aveam, de fapt, chiar o prejudecată, ci era mai curând manifestarea mentală a lipsei contactului concret cu astfel de persoane şi teama de necunoscut şi de a nu reacţiona şi acţiona inadecvat faţă de acestea. Din fericire pentru mine, nu-mi place să pun etichete, aşa că am venit la întâlnire cu o deschidere totală – mentală, intelectuală şi emoţională –, doar pentru a descoperi, de fapt, că nu am o prejudecată, aşa că, în realitate, cea de care m-am lepădat a fost ideea că aş avea o prejudecată.

Am participat ieri la un atelier, în cadrul căruia am discutat despre mai multe lucruri, referitoare la sex şi sexualitate, evident, pentru că face parte dintr-un Program de Psihosexologie. Punctul de discuţie principal, însă, a fost constituit de identitatea de gen. Iar acesta a fost cumva ca un preludiu pentru ceea ce a urmat, punctul culminant al întâlnirii, care a fost reprezentat de discuţia cu trei persoane transgender. (Nu spun că informaţiile teoretice şi discuţiile despre studii de caz nu sunt interesante, dar acestea vor fi întotdeauna – cel puţin pentru mine – inferioare întâlnirii cu OMUL şi cu povestea lui de viaţă.)

Trebuie să mai fac o mărturisire (pentru mine se pare că e ziua mărturisirilor) proiecţiile mele despre persoanele transgender nu erau întru totul pozitive. Însă fie că nu erau decât proiecţii, fie că am avut şansa să întâlnesc trei persoane deosebite, proiecţiile au fost eliminate, iar locul lor a fost luat de trei oameni, cu trei istorii de viaţă şi cu trei poveşti sinuoase, delicate, complicate, dificile, complexe – exact aşa cum e povestea fiecăruia dintre noi. Iar eu, atunci când aud povestea cuiva, nu pot decât să-mi deschid toate canalele de comunicare pe care le am disponibile în acel moment, să ascult persoana respectivă şi să încerc s-o înţeleg cât pot eu de bine. Mai ales atunci când e vorba de cineva care are un vis pe care-l urmăreşte cu asiduitate. E un vis mare, care, deşi e realizabil, presupune o schimbare (tranziţie) radicală, eforturi dificile şi îndelungate. Pentru că e vorba, de fapt, despre o reconstrucţie, reinterpretare, reexprimare a propriei identităţi, simultan cu regăsirea identităţii pe care persoana respectivă şi-o ştie dintotdeauna, dar nu poate încă să fie atinsă. Şi nu e vorba doar de lupta cu/pentru sine însuşi, ci e vorba şi de lupta cu un sistem mecanicizat şi care îngreunează lucruri care ar trebui să fie foarte simple şi de nişte servicii şi proceduri administrative care ridică obstacole în loc să le îndepărteze. Şi despre o societate care se mulţumeşte să rămână închistată în prejudecăţi şi nu numai că nu vrea să înţeleagă, dar uneori nu vrea nici măcar să privească.

Însă atunci când ai ochii deschişi, poţi să vezi lucruri interesante şi oameni minunaţi. Oana ne-a permis să avem acces la lumea ei interioară, la povestea ei de viaţă şi la emoţiile din trecut şi din prezent, în timp ce Sasha şi Patrick ne-au povestit despre acţiunile pe care le întreprind în prezent sau au de gând să le realizeze pentru a face în aşa fel încât comunitatea persoanelor transgender din România să treacă dincolo de toleranţă şi să ajungă la acceptare. Acţiuni pe termen mediu şi îndelungat, acţiuni cu bătaie foarte lungă. Iar asta mă face să mă gândesc la câţi oameni plafonaţi există în jurul nostru care nu mai aspiră la nimic, care şi-au stopat ascensiunea către… oriunde. Şi mă întreb dacă e bine sau e rău să ai o aspiraţie, un ţel, un vis, să vrei să faci ceva, să-ţi doreşti să ajungi undeva. Iar ceea ce pentru mine e o întrebare retorică, pentru ei e o provocare permanentă: practică şi concretă şi cotidiană.

Iar acest lucru mă face să mă întreb cât de dificil poate fi pentru aceşti oameni care, pe lângă toate neliniştile, grijile şi preocupările pe care le avem cu toţii, trebuie să se mai străduiască şi să-şi afirme identitatea, să demonstreze – uneori chiar la modul concret – cine sunt, să treacă printr-o mulţime de procese juridice doar pentru a-şi schimba numele din buletin (nici nu mai vorbesc despre eforturile şi procedurile care trebuie urmate pentru a face reatribuirea de sex), să lupte cu sistemul, să conteste şabloanele existente. Şi toate acestea (şi mai sunt, cu siguranţă, şi lucruri care nu-mi vin mie în minte acum, precum şi unele la care nici nu pot să mă gândesc) doar pentru a putea să (se) pronunţe cu onestitate „Eu sunt…”, afirmaţie care altora le este atât de comună încât au plecat complet din ei înşişi şi au uitat cu desăvârşire cine au fost, cine sunt. Şi e foarte trist că unii vor să fie, iar alţii, care pot, au uitat cum s-o facă.

Unul dintre invitaţi a spus că nu crede că cineva care nu a trecut prin aceleaşi lucruri ar putea să înţeleagă vreodată cum e cu adevărat. Şi e posibil să aibă, în foarte mare parte, dreptate. Nimeni dintre cei care nu au trecut printr-o astfel de transformare radicală probabil că nu ar putea să înţeleagă. Dacă-şi vor apleca însă ochiul, urechea, dar mai ales inima, şi vor asculta ce au de spus aceşti oameni, nu au cum să nu simtă revolta faţă de discriminare, tristeţea neacceptării, furia împotriva meschinăriilor administrative ce pot să pară insurmontabile, dezamăgirea faţă de unii semeni, disperarea provocată de toate obstacolele puse în cale de un sistem indiferent… iar dacă vor face acest lucru, nu vor avea cum să nu-i iubească pe aceşti oameni, oricare-ar fi genul pe care-l au ei în prezent.

Îţi mulţumesc Sorina, pentru că ai organizat acest Program de Psihosexologie şi, în special, atelierul de astăzi. Se pare că acest program nu conteneşte să mă surprindă, nu numai cu informaţiile pe care le cuprinde, ci mai ales cu revelaţiile pe care mi le provoacă. Sper să se întâmple şi mai departe şi, pe măsură ce aflu lucruri noi, să mă redescopăr mereu şi pe mine.

Şi, mai ales, le mulţumesc invitaţilor – Oana, Sasha şi Patrick – pentru că au avut încrederea şi deschiderea de a ne face martorii poveştilor lor, a gândurilor, frământărilor, aspiraţiilor, dificultăţilor, emoţiilor şi, în special, a marii lor frumuseţi interioare, care, spre deosebire de frumuseţea fizică, ne rămâne pentru totdeauna.

P.S. Ceea ce nu am aflat ieri a fost felul în care m-aş raporta eu la o persoană transgender care încă nu şi-a început procesul de tranziţie, dar aceasta deja consider că nu mai e o prejudecată, ci doar o experienţă pe care urmează să o trăiesc… atunci când voi fi suficient de pregătit.

Cărţi noi ale editurii SPER la Târgul internaţional GAUDEAMUS 2015

Manual de psihologia cuplului şi a familiei. 
Alin-Sebastian GODEANU

Cuplul şi familia vor rămâne în atenţia psihologilor, şi nu numai, atâta vreme cât va exista societatea. E posibil ca regulile să se schimbe odată cu istoria, însă nu şi caracterul imuabil al cuplului. Acesta este un dat al existenţei (universale) şi va cunoaşte permanent noi şi noi interpretări. În această carte veţi descoperi teme interesante şi actuale cu privire la anumite aspecte ale psihologiei cuplului şi familiei, precum şi abordări inedite ale unor probleme care ţin de dinamica şi diversitatea tipurilor de cupluri. Familie. Cuplu. Permanenţă.

Ghid aplicativ de evaluare clinică a copiilor şi adolescenţilor. 
Elena Otilia VLADISLAV 

Lucrul terapeutic cu copiii înseamnă joc. Cu plastilină, păpuşi, culori, nisip şi orice alte obiecte şi orice alte fantezii imaginate de mintea lor liberă şi creativă. Şi chiar dacă din exterior poate să pară că şi psihoterapeutul s-a întors la vârsta copilăriei şi şi-a lăsat liber copilul interior, lucrurile nu stau chiar aşa. Terapeutul este, simultan, şi copil, şi adult. Este copil pentru a putea să-l însoţească pe copilul din faţa lui cu empatie şi potrivit vârstei lui, dar este şi adult, pentru a putea identifica ceea ce se întâmplă în viaţa, în familia şi în sufletul copilului. Iar dacă psihoterapia cu copii înseamnă să te joci serios, la adolescenţi lucrurile devin şi mai complicate, pentru că aceştia nici nu s-au desprins în întregime de lumea jocului, dar nici nu s-au maturizat complet. Iar cartea Elenei Vladislav, oferă instrumentele de care are nevoie terapeutul pentru a evalua cât mai exact care sunt problemele şi cum poate să intervină într-un mod cât mai adecvat, în ambele cazuri.

Abuzul la copii. Diagnoză şi intervenţie terapeutică. 
Gabriela MARC 

Abuzul poate fi emoţional, fizic şi sexual. Dacă te gândeşti că aceste forme de abuz sunt gradual din ce în ce mai grave, te invit să te mai gândeşti o dată. Sunt grave toate. Şi au efecte pe termen lung care ajung să influenţeze însăşi personalitatea adultului de mai târziu. Ceea ce realizează această carte este să clarifice conceptele, să descrie simptomele, dar, mai ales, să ne înveţe cum să transformăm constructiv vinovăţia copiilor abuzaţi, pentru a minimaliza efectele din viitor. Şi mă întreb acum dacă numai eu simt că mi se zburleşte neuronul şi am un gust amar atunci când pun în aceeaşi expresie cuvintele „abuz” şi „copil”. Nu-i aşa că aceste cuvinte nu sunt compatibile unul cu celălalt? 

Psihologia identităţii gay - provocări, impasuri şi suport terapeutic. 
Iuliana Elena MOLNAR

Sexualitatea este, şi la noi în ţară, dar şi aiurea, un subiect controversat. Formele de manifestare alternative ale sexualităţii, şi când spun alternative mă refer la toate cele care nu se încadrează în majoritatea statistică, sunt cu atât mai controversate. Iar să scrii o carte despre psihologia identităţii unei minorităţi sexuale este un adevărat act de curaj. Şi să o scrii având în vedere atât latura ştiinţifică, exactă şi rigidă, pe care o presupun nişte teorii şi nişte clasificări, cât şi apropierea de omul de lângă tine care ţi se dezvăluie şi vrea să fie înţeles (autoarea nu are doar cunoştinţe teoretice; acestea sunt dublate şi de experienţă terapeutică) mi se pare un act demn de un psihoterapeut, care a trecut dincolo de toate etichetele şi a ajuns să cerceteze, cu adevărat, sufletul oamenilor. Dacă ţi-am stârnit curiozitatea, te invit să descoperi singur cum sunt clasificate etichetele şi ce se ascunde dincolo de ele. (Mă întreb câţi oameni vor avea curajul să încerce să vadă ce se ascunde dincolo de-o astfel de etichetă?)

ArtTE - Revista de terapii creativ-expresive şi dezvoltare personală unificatoare, 
nr. 3 

În cel de-al treilea număr al revistei ArtTE, aşa cum deja v-aţi obişnuit, veţi descoperi descrierea unor modalităţi de intervenţie terapeutică inedite şi originale, poezie terapeutică, meditaţii creative, interviuri cu terapeuţi consacraţi, recenzie de carte şi, nu în ultimul rând, poezie cu valenţe terapeutice. Revista reprezintă o provocare adresată imaginaţiei şi creativităţii tale!

Cinematerapia - Ecranele multipl(icat)e ale realităţii

Reflectarea realului cotidian în (i)realitatea din film(e)

Deşi cea de-a şaptea artă este relativ tânără şi parcă mai ieri împlinea un secol, ea a fascinat încă de la începuturi şi continuă să mai fascineze, poate chiar mai mult decât atunci, mai ales că astăzi există posibilitatea de a proiecta pe ecranul alb orice lucru pe care poate să şi-l imagineze fantezia umană.

Poveştile pentru marele ecran – şi mai târziu şi cele pentru micul ecran – au încercat dintotdeauna să preia şi să transpună în imagini acţiunile, gândurile şi emoţiile umane, reuşind mai mult sau mai puţin să le şi transmită mai departe, să le facă să aibă un ecou în privitor, să determine la acesta propriile emoţii, gânduri şi acţiuni.

Toate aceste transferuri (şi contratransferuri) nu sunt însă simple şi directe, ci sunt mediate de multiple filtre: ideologice, culturale, morale, etice, psihologice, cinematografice. Şi toate acestea mediază şi fac posibil ca aceeaşi informaţie să reverbereze diferit, să fie percepută diferit şi să fie interpretată diferit, prin filtrele personale ale fiecăruia. Am putea spune că realitatea se reflectă diferit în fiecare film – în funcţie de scenariu, joc actoricesc, regie, muzică etc. – şi fiecare privitor percepe diferit un acelaşi film – în funcţie de propria sa educaţie, cultură, personalitate, structură psihologică ş.a. Filmul reprezintă, deci, punctul în care converg o serie multiplă de realităţi, compuse din realităţile şi viziunile cumulate ale tuturor celor care au contribuit la realizarea peliculei, punct care, la rândul lui, este perceput în mod distinct de fiecare privitor diferit, care trece totul prin propriile sale filtre, generându-se deci o multitudine de realităţi distincte.

Şi tocmai în acest punct de convergenţă a unor planuri şi realităţi multiple intervine psihoterapia, mai exact cinematerapia, pentru că gradul înalt de complexitate şi  subiectivitate, proiecţiile şi interpretările, gândurile şi emoţiile, trăirile mai mult sau mai puţin intense pot fi supuse (auto)analizei şi pot să determine efecte şi transformări terapeutice. Mai ales şi cu deosebire atunci când sunt ghidate de un psihoterapeut care este pregătit în acest domeniu. Pentru că trebuie amintit, aşa cum o face şi autoarea în câteva rânduri, cinematerapia nici nu se face de unul singur, nici nu presupune doar critică de film, deşi spiritul critic poate să fie implicat în anumite teme psihologice. Cinematerapia înseamnă urmărirea cu sens a filmelor; cu sens personal, pentru a descoperi propriile semnificaţii; acele semnificaţii care determină restructurări psihologice. Cred că nu greşesc atunci când spun că cinematerapia înseamnă surprinderea personalităţii celorlalţi – scenarişti, actori, regizori compozitori etc. – pentru a ajunge să fii surprins de propria ta personalitate, adică să-ţi înţelegi mai bine propria existenţă, cu motivele, ţelurile şi direcţiile ei.

În cartea Sorinei Dumitrache, Cinematerapia, vei găsi informaţii mai multe şi mai detaliate referitoare la aspectele teoretice şi practice ale cinematerapiei, informaţii pe care eu  nu le-am atins mai deloc în această recenzie. Vei găsi chiar şi descrierea unui modul de dezvoltare personală centrat pe cinematerapie în manieră experienţial-unificatoare, cu filmele despre care s-a discutat, cu temele psihologice abordate şi chiar şi cu fragmente din partea efectivă de terapie. E posibil ca după ce citeşti această carte să te uiţi la filme în mod diferit. Poate că, cine ştie, vei mai adăuga încă un filtru sau poate că vei înţelege mai bine un altul; sau mai multe.

Ei, ce zici, ne uităm la un film… psihologic?

În căutarea bucuriei de a munci

Poţi fi fericit la locul de muncă?

Pentru mine, munca a fost aproape dintotdeauna asociată cu jocul. Iar acest lucru se datorează unei clasificări a activităţii umane făcute de domnul profesor Mielu Zlate într-un manual de psihologie vechi… cred că nu greşesc dacă afirm că era primul manual de psihologie de după ’89. Revăzând acum aceste informaţii, am constatat că respectiva clasificare în activităţi de „joc, învăţare didactică, muncă productivă şi creaţie” era, de fapt, clasificarea activităţii umane în funcţie de criteriul evoluţiei ontogenetice, acest lucru amintindu-mi de rigurozitatea ştiinţifică a domnului profesor, pe care eu îl consider unul dintre părinţii mei spirituali şi de la care am învăţat ce înseamnă gândirea ştiinţifică şi aprecierea în mod critic a informaţiilor cu care vii în contact.

Joc, învăţare, muncă şi creaţie. Apar succesiv şi se întemeiază una pe cealaltă, dar nu se exclud reciproc, iar cele anterioare nu dispar atunci când apar cele noi; şi pot fi îmbinate; şi tocmai această îmbinare a lor face ca, pentru mine, să se şteargă semnul de întrebare din coada titlului acestei cărţi. Pentru că, atunci când munca este combinată cu jocul, cu învăţarea şi cu creaţia, nu poate să ducă la altceva decât la bucurie. Să poţi să-ţi faci munca în joacă nu are cum să fie altfel decât plăcut. Să înveţi lucruri noi în timp ce munceşti este un lucru îmbucurător pentru o persoană care doreşte să se dezvolte permanent. Iar atunci când munca ta înseamnă şi creaţie, ceea ce implică automat şi jocul şi învăţarea, înseamnă că trăieşti plenar, şi acest lucru nu are cum să nu te bucure.

Dar aceasta este, evident, o perspectivă de abordare idealistă şi idealizatoare. În cartea lor Bucuria de a munci? Tu, locul de muncă şi fericirea, Peter Warr şi Guy Clapperton nu abordează, însă, munca din această perspectivă (nici din cea a apariţiei sale ontogenetice, nici din cea ideală), ci dintr-o alta, care vine mai curând din direcţia psihologiei organizaţionale şi motivaţionale. Ei vorbesc despre caracteristicile locului de muncă şi despre trăsăturile de personalitate ale fiecărui individ, despre modurile diferite în care gândesc oamenii şi despre stilul individual în care se raportează fiecare la multiple laturi ale existenţei şi ale realităţii. Vorbesc, evident, şi despre fericire; aşa am aflat şi eu că există studii care demonstrează că o  mare parte din capacitatea de a fi fericit, şi chiar din potenţialul de a fi fericit, este programată genetic, lucru la care, nu-i aşa, nu te-ai fi aşteptat. Cu toate acestea, există suficient de multe variabile asupra cărora se poate interveni, mai uşor sau mai greu, mai devreme sau mai târziu, astfel încât, în cele din urmă, oricine are o şansă la fericire. Mesajul este, aşadar, unul optimist.

Aceasta este prima carte pe care am tradus-o pentru editura Trei, la începutul anului trecut, şi mărturisesc că a fost o provocare – pe care sper că am trecut-o cu brio –, dar a fost şi o plăcere, pentru că m-a făcut să-mi amintesc de o dragoste mai veche a mea, respectiv psihologica organizaţională, de care m-am mai îndepărtat puţin în ultimii ani şi către care pare să mă apropie din nou nişte proiecte actuale.

Consider că această carte este o lectură foarte interesantă şi că are un mare potenţial să te facă să (re)descoperi bucuria de a munci.

Îndrăzneşte, aşadar, şi fii fericit!… şi la locul de muncă…

Gabriela, protectoarea copiilor

Psihologul care are grijă de cei ce nu pot (încă) să aibă grijă de ei înşişi

Weekendul acesta am început o nouă formare, pe care mi-o doream demult şi pe care nu am reuşit s-o fac până acum, din varii motive, unul dintre cele mai importante fiind oferta deficitară de astfel de formări în peisajul psihologiei româneşti. Se pare că informaţiile psihologice despre sex sunt ubicue, însă, în prezent, pentru că, imediat după ce am terminat de tradus o carte despre mituri sexuale care va apărea în curând la Editura Trei, am primit de la Institutul Sper şi această ofertă de formare în psihosexologie, care se pare că a venit în momentul cel mai oportun.

Formarea constă dintr-o serie de ateliere care se vor desfăşura pe parcursul unui an. Şi această serie de ateliere a fost iniţiată de psih. drd. Gabriela Marc cu două ateliere extrem de interesante şi de provocatoare: „Dezvoltarea psihosexuală a copilului şi adolescentului” şi ”Abuzul sexual la copii. Evaluare clinică şi intervenţie psihoterapeutică”.

Dar nu vreau să vorbesc nici despre psihosexologie per se, nici despre formare, ci despre copii şi despre abuzul asupra acestora, nu doar cel sexual, ci şi cel emoţional şi cel fizic. Aceasta este o temă care mă interesează demult, pentru că m-am întâlnit cu ea în cabinet şi am considerat dintotdeauna că este o problemă delicată, dificil de gestionat, şi chiar şi mai dificil de restructurat pentru persoana care a fost supusă abandonului, fie că aceasta este încă un copil, fie că a ajuns adult. Iar aici ar fi momentul în care recunosc că aş putea să spun că, până la întâlnirea cu Gabriela, nu am ştiut nimic despre abuzul asupra copiilor. A nu se înţelege greşit. Atunci când m-am confruntat cu un astfel de caz în cabinet, am căutat materiale, am citit, am studiat, m-am informat, pentru a-mi actualiza şi pentru a-mi completa cunoştinţele şi pentru a putea aplica cea mai bună strategie în cadrul şedinţelor de terapie. (Pentru cei care nu ştiu, pregătirea psihoterapeutului nu se termină nici după facultate, nici după o formare, două sau mai multe, ci este o pregătire continuă şi permanentă, mai ales că acesta, terapeutul, învaţă foarte multe inclusiv de la persoanele care-i vin în cabinet, pentru consultaţii.) Spun, însă, că nu ştiam nimic până în acel moment deoarece perspectivei mele îi lipsea o latură foarte importantă, poate cea mai importantă în acest caz, cea emoţional-afectivă, şi tocmai aceasta este cea asupra căreia a intervenit Gabriela.

Partea care ţine de emoţii nu poate fi transmisă de informaţiile psihologice obiective şi demonstrate statistic din cărţi şi tratate ştiinţifice, dar prezentările informative din cadrul atelierelor au fost completate de mai multe filmuleţe scurte, toate având ca temă centrală psihoeducaţia şi copiii sau, mai exact, ce şi cum să le spunem copiilor despre sex şi sexualitate, în funcţie de vârsta şi dezvoltarea lor. Iar aceste scurt metraje, în general de animaţie, nu transmiteau, bineînţeles, numai informaţii, ci şi emoţii şi trăiri afective.

Filmul care m-a impresionat cel mai mult pe mine a fost, însă, Angry Man (Sinna Mann). Şi m-a impresionat pentru că este un film cu o încărcătură emoţională foarte mare, foarte bine realizat, atât din punct de vedere cinematografic, cât şi psihologic (nu degeaba a primit diverse premii), şi care transmite, mai ales, trăirile şi experienţele prin care trece copilul abuzat emoţional, precum şi mesajul că, în tratarea unui astfel de caz trebuie avut în vedere nu doar copilul, ci şi abuzatorul şi întregul sistem familial.

Toate aceste informaţii pe care le-am primit weekendul acesta m-au făcut, de asemenea, să realizez ce fel de om este Gabriela Marc şi m-au făcut să-mi doresc să-i acord, pe lângă toate titlurile şi funcţiile pe care le are, încă unul/a: cel de protectoare a copiilor. (Ei încă nu i-am spus, deci nu ştiu, încă, dacă acceptă şi formal această responsabilitate.) Şi nu mă refer la informaţiile teoretice sau practice pe care ni le-a oferit, ci mai ales la cele spuse sau intuite referitoare la ce face ea în calitate de psiholog coordonator al Serviciului de Prevenire Abandon Copil şi Familie de la Direcţia Generală de Asistenţă Sociala şi Protecţia Copilului sector 5, Bucureşti. Pentru că obiectivul principal al tuturor lucrurilor pe care le face ea în cadrul Direcţiei respective este, zic eu, să-i protejeze pe copii de Omul Mânios care se manifestă uneori în comportamentul adulţilor şi care-i sperie şi-i traumatizează pe cei mici, punându-şi amprenta în mod implacabil asupra personalităţii lor. Iar pentru acest lucru, ea nu trebuie să se lupte numai cu Oamenii Mânioşi, ci şi cu un sistem care nu-i permite să intervină atât cât ar fi necesar; şi, cu toate acestea, ea face atât de mult cât poate din poziţia în care este, chiar cu riscul de a primi plângeri la poliţie (şi la alte instituţii) pentru că nu scrisese în fişa de evaluare a copilului ceea ce-i spusese adultul să scrie, adult care, cel mai adesea, nu este rău intenţionat, ci neinformat sau deţine informaţii eronate.

Aşadar, pe lângă faptul că am aflat o mulţime de informaţii noi şi mi-am restructurat altele vechi, weekendul acesta am cunoscut încă o persoană deosebită, care, în ciuda obstacolelor, nu a obosit încă să-i ajute pe cei care se intersectează cu existenţa ei şi o face în continuare cu drag. Se pare, deci, că am, şi eu, privilegiul să întâlnesc mereu oameni deosebiţi, iar acesta este un lucru care sper să continue să mi se întâmple.

În loc de încheiere, vă dau o informaţie confidenţială: Gabriela a scris o carte despre abuz, care va fi publicată luna viitoare la Editura SPER. De-abia aştept s-o citesc şi, să fiţi siguri, imediat ce apare o să vă spun şi vouă oficial. Deocamdată, însă, nu mai spuneţi nimănui până la lansarea de la târgul de carte de luna viitoare… J

Muzică pentru chakre, alin(t)are pentru suflet

Meditaţie cu bolurile tibetane

Săptămâna trecută am primit invitaţia de a participa la o meditaţie cu boluri tibetane. Nu mai auzisem până atunci de acest lucru şi, deşi eram uşor sceptic, eram şi curios să văd cum e, pentru că mă atrag chestiunile spirituale, mai ales atunci când nu promit lucruri ireale, irealizabile şi transcendenţă la minut.

Deşi eram foarte ocupat, întâmplarea şi factorii externi (karma probabil) m-au împins puţin de la spate şi am reuşit să-mi fac timp (aceasta fiind, în mod cert, dharma) şi să ajung la un eveniment deosebit şi la întâlnirea cu un om extraordinar.

Am fost plăcut impresionat încă de la sosire, de locul unde s-a desfăşurat evenimentul – Hermitage Urban Spiritual Hub. Este un loc retras, la o relativă depărtare de traficul cotidian din Bucureşti, dar unde se poate ajunge destul de uşor, un spaţiu primitor şi generos, ale cărui dimensiuni îţi permit să respiri liber şi care pare pregătit să-ţi permită să respiri şi spiritualitate, mai ales că Akiko Igarashi stătea surâzătoare şi senină în mijlocul sălii, cu toate cele 7 boluri în jurul ei, întâmpinându-i pe toţi cei care soseau cu un zâmbet cald şi primitor.

După sosirea participanţilor, Akiko a început cu prezentarea bazelor şi a semnificaţiilor ştiinţifice şi spirituale ale bolurilor şi ale procesului de meditaţie. Consider că nu greşesc dacă afirm că holism şi echilibru constituie conceptele cheie pentru tot acest concept. Bolurile sunt făcute fiecare din 7 metale (aur, argint, mercur, cupru, fier, staniu şi plumb), iar vibraţia fiecărui bol corespunde unei note muzicale şi uneia dintre cele 7 chakre. Fiecare bol are, pe lângă sunetul de bază, o serie de vibraţii armonice care ajung la nivelul întregului corp, realizând un masaj sonor al tuturor celulelor. De asemenea, influenţează undele cerebrale alpha şi theta, care sunt responsabile pentru stări de meditaţie profundă. Nu voi intra în alte detalii tehnico-ştiinţifice, dar vreau neapărat să vă împărtăşesc şi explicaţia spirituală a funcţionării bolurilor, aşa cum ne-a fost prezentată. Atunci când realizează bolurile, călugării tibetani intonează mantre pozitive care se impregnează în boluri, iar atunci când bolurile sunt folosite, utilizatorii beneficiază, de fapt, de efectele acestor mantre care generează, în cele din urmă, echilibru – cuvânt pe care Akiko l-a şi învăţat în limba română.

S-a început cu o prezentare teoretică, scurtă, iar apoi s-a trecut la partea practică. O serie foarte scurtă de mişcări corporale pentru a conştientiza corpul şi a intra în contact cu el, iar după aceea a început meditaţia propriu-zisă.

Aceasta a fost, în mod cert, o experienţă unică şi diferită pentru fiecare participant şi nu sunt în măsură decât să vă relatez experienţa pe care am avut-o eu. Pentru mine, timpul a fost oarecum suspendat şi n-aş putea să spun dacă meditaţia a fost scurtă sau lungă, pentru că mi s-a părut că a durat foarte puţin şi s-a terminat foarte repede, dar, în acelaşi timp, am avut o sumedenie de senzaţii şi de trăiri atât cât a durat. Spun de senzaţii pentru că, la un moment dat, aveam impresia că am o stare de hipervigilenţă în care, deşi aveam ochii închişi, eram conştient de întreaga sală de meditaţie, iar toţi participanţii erau, cumva, un organism comun care lua parte la o experienţă care era, în acelaşi timp, şi comună, şi individuală. Eram conştient de respiraţia fiecăruia, de nemişcarea tuturor, de spaţiul de seninătate, calm şi pace care mă înconjura, şi eram conştient într-un mod în care acceptam şi preluam cu seninătate tot ceea ce se întâmpla în jur: la un moment dat, am simţit o atingere uşoară pe frunte, şi, în loc s-o resping în vreun fel sau să-mi doresc s-o alung, i-am „mulţumit” că mi-a adus aminte de Ajna, cel de-al treilea ochi, şi am continuat să meditez, concentrându-mă asupra chakrei frunţii. Un lucru care mi se pare cu adevărat remarcabil este că, deşi nu mi-am propus, am sesizat, în timp ce meditam, că foloseam respiraţia specifică pentru meditaţie, foarte profundă şi chiar şi cu apnee între inspiraţie şi expiraţie, iar acest lucru bănuiesc că e unul dintre efectele induse de vibraţiile complexe ale bolurilor.

După ieşirea din meditaţie, Akiko ne-a făcut câteva recomandări şi a răspuns la o serie de întrebări puse de participanţi. Eu nu am simţit nevoia să întreb nimic, însă, iar starea pe care o aveam era una de seninătate şi de calm, în care toate nevoile mi se suspendaseră şi nu mai aveam nevoie de absolut nimic.

Deşi nu am întrebat nimic după meditaţie, am avut privilegiul să o ascult mai târziu pe Akiko Igarashi şi să o aud povestind mai în detaliu ce, cum şi pentru ce face ceea ce face şi să realizez astfel că este un om extraordinar, care doreşte să împărtăşească şi să transmită mai departe lucrurile pe care le-a învăţat şi le-a descoperit. Şi-a deschis un centru în Thailanda, pe insula Koh Yao Noi, Shima Healing Centre, iar ceea ce intenţionează să facă acolo nu sunt doar şedinţe de meditaţie şi de vindecare – bolurile au şi o mare capacitate vindecătoare – ci, în special, să formeze oameni care să transmită mai departe aceste învăţături, astfel încât să beneficieze de ele cât mai mulţi oameni. Este deschisă inclusiv să facă aceste lucruri gratuit, beneficiarii urmând să „plătească” făcând, de exemplu, unele servicii pentru anumite comunităţi defavorizate. A povestit toată seara despre experienţele ei, iar eu unul eram aproape hipnotizat de prezenţa ei şi mai ales de energia pe care-o avea, care era cea a unei adolescente fascinate de ceea ce a descoperit şi care vrea să împărtăşească cât mai mult, la cât mai multe persoane. A preluat, cumva, şi ea, şi transmite mai departe mantrele călugărilor budişti impregnate în boluri, care reverberează mult după ce au fost incantate şi care au un ecou benefic prelungit (permanent, poate), cu o singură condiţie: să fie folosite. Pentru că, şi bolurile, şi cunoştinţele, dacă sunt lăsate să se umple de praf pe un raft, nu vor produce nici un efect, vor deveni obiecte de decor inutile, pe care nu le vede nimeni, de care nu beneficiază nimeni.

În concluzie, a fost un eveniment deosebit şi o seară extraordinară, pe care mi-ar plăcea să le retrăiesc cât mai des şi care m-au transformat dintr-un sceptic într-un credincios. Şi, nu, nu cred că bolurile tibetane vor vindeca lumea şi o vor face mai bună, dar sunt sigur că intenţiile şi acţiunile umane impregnate cu grijă şi iubire faţă de ceilalţi, dăruirea de sine care-i învaţă şi pe alţii să facă acelaşi lucru, împărtăşirea şi retransmiterea posesiunilor noastre – materiale, intelectuale sau de orice alt fel – pot să facă acest lucru.

Prin urmare, vă urez tuturor, înţelepciune şi seninătate, pentru a putea da mai departe ceea ce stă în puterea voastră, a fiecăruia!

AVATARURI ale IUBIRII în CUPLU

Grup de dezvoltare personală prin terapie de cuplu 

Atunci când te referi la cuplu, te gândești și la iubire. Te gândești, însă, și la toate formele pe care le poate lua iubirea în cuplu, la câte tipuri de cupluri există, la formele pe care le ia comunicarea în cuplu, la modul în care este gestionat conflictul în cuplu, la felul în care sunt împărțite și asumate rolurile și responsabilitățile sau la așteptările pe care le au membrii cuplului unul de la celălalt?

Fie că vrei să afli răspunsul la vreuna dintre întrebările de mai sus, fie că te confrunți în prezent cu o anumită dificultate în propria ta relație, te invit să participi la un Grup de dezvoltare personală pe o perioadă determinată (8 săptămâni) ca să afli mai multe despre relația ta de cuplu și despre moduri în care poți să o îmbunătățești.

Înscrierea se face prin programarea unei şedinţe individuale preliminare – la numărul de telefon 0723 360 019 –, în cadrul căreia vom explora aşteptările şi nevoile pe care le ai de la acest Grup de dezvoltare personală și vom stabili cum poți profita cât mai mult de pe urma lui. 

ATENȚIE. 
Număr de locuri limitat! Înscriere se face până pe data de 24.06.2015. 

Cum: 8 întâlniri de câte 3 ore, pe parcursul a opt săptămâni succesive.

Când: În fiecare luni, în perioada 29.06-17.08.2015, între orele 18:00-21:00.

Unde: Prăvălia Părinților – București, Str. Theodor Speranția nr. 108. bl. S22, Sc. 2, Parter, ap. 2, interfon 2 (zona Piața Muncii, punct de reper Loka Lounge)

Cât: 400 RON (Achitarea tarifului se poate face atât integral, cât şi fracţionat, urmând a se discuta cu fiecare participant în şedinţa preliminară).

Cine: Radu FILIP – consilier psihologic şi psihoterapeut specializat în consiliere şi psihoterapie experienţială unificatoare centrată pe adult-copil-cuplu-familie, cu competenţe în psihoterapia experienţială a unificării, psihoterapia cuplului şi a familiei, dezvoltare personală individuală şi de grup.

Lansarea [Jeff WALKER]

Formula de lansare pentru orice produs

M-am bucurat foarte mult când am aflat că s-a publicat o nouă carte pe care am tradus-o: Lansarea, de Jeff Walker, la Editura Act şi Politon. M-am bucurat cu atât mai mult cu cât este o carte deosebită care, dacă este citită cu atenţie şi de cine trebuie, poate fi foarte utilă şi poate să producă, cu adevărat, schimbări pentru şi în viaţa celui care o va fi citit.

Atunci când am primit manuscrisul pentru traducere, neştiind despre ce este vorba, titlul mi s-a părut intrigant şi confuz. Dar, pe măsură ce am început să intru în subiect, am constatat că era, pe undeva, exact cartea de care aveam nevoie în acest moment. (Nimic nu este, niciodată, întâmplător.)

Aşa cum spune autorul, aceasta nu este o carte despre cum să te îmbogăţeşti rapid. Dar, dacă o citeşti cu atenţie şi aplici ceea ce vei descoperi în ea, cu siguranţă vei avea o strategie viabilă să te îmbogăţeşti. Şi ceea ce este interesant este că lucrul cel mai important pentru a reuşi să faci asta este să te cunoşti pe tine însuţi, să ştii ce poţi să faci cel mai bine astfel încât să-i ajuţi pe alţii ca să te ajuţi şi pe tine însuţi. Pentru că despre acest lucru este vorba în această carte: despre cum să-ţi construieşti o afacere care îţi place şi despre cum să ai numai clienţi mulţumiţi şi fericiţi.

Lansarea îţi oferă o strategie de construire pas cu pas, de la zero, a unei afaceri, pornind de la etapele de sondare a pieţei, pregătire a produsului, prezentare a produsului folosind o serie de declanşatori mentali şi ajungând până la lansări care au realizat milioane de dolari într-o singură zi. Şi lucrul extraordinar este că, atunci când vei citi cartea, vei realiza că ai putea chiar şi tu să faci lucruri cum sunt cele descrise în carte, dacă-ţi pui mintea la contribuţie şi osul la treabă. Pentru că vei vedea exemple de oameni care au pornit chiar de la zero şi au ajuns foarte departe.

După ce vei citi această carte, vei înţelege că şi tu poţi să realizezi lucruri extraordinare.

Te invit, aşadar, să-ţi accesezi extraordinaritatea!

Aici găseşti link-ul de la care poţi achiziţiona cartea
Lansarea de Jeff Walker

De la „experienţa de râpă” la „psihoterapia alpinistului”, sub semnul triunghiului. Impresii de la Conferinţă

Aşa cum deja v-am spus, weekend-ul trecut, 28-29.03.2015, a avut loc cea de-a VI-a ediţie a Conferinţei de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare. Tematica ediţiei de anul acesta au fost Terapiile creativ-expresive şi dezvoltarea personală unificatoare.

Au fost două zile pline şi bogate, cu multe activităţi şi cu o mare cantitate de informaţii, la care au participat un auditoriu numeros, format din studenţi şi psihologi, consilieri psihologici şi psihoterapeuţi, masteranzi şi doctori în psihologie.

În deschidere au luat cuvântul mai multe personalităţi din domeniul psihologiei care şi-au exprimat opiniile cu privire la prezentul psihologiei la noi în ţară, precum şi speranţele pentru viitorul acesteia. Iar Psihoterapia experienţială a unificării este una dintre aceste speranţe pentru viitor, pentru că, aşa cum sublinia doamna profesoară Iolanda MITROFAN, valoarea acesteia este atestată de faptul că a fost deja utilizată în foarte multe proiecte şi continuă să fie implementată în domenii foarte diverse, de la lucrul cu copii autişti la cel cu pacienţi oncologici, de la programele de dezvoltare personală pentru studenţi la aplicaţii pentru şoferi. Au fost acordate de asemenea premii şi diplome onorifice.

Tot în cadrul festivităţii de deschidere au fost lansate şi câteva noi cărţi ale editurii SPER: Destinul familial – Psihogenealogia în 101 întrebări şi răspunsuri, Alin Sebastian GODEANU, Artterapia – aplicaţii în tulburările de spectru autist, Naiana VATAVU, Glonţul fratricid – cronica unei lumi confuze, Iolanda MITROFAN (atât în format carte cât şi audiobook) şi, nu în ultimul rând, s-a lansat şi în format audio cartea Către tine… exerciţii de meditaţie creativă, dezvoltare personală şi well-being scrisă de Sorina Daniela DUMITRACHE.

Conferinţa a avut câte o sesiune de prezentare de lucrări în fiecare zi. Au fost prezentate lucrări care au avut ca temă de la improvizaţia literară şi dans-terapie şi până la managementul durerii cronice, de la imagogenogramă şi fractali şi până la forme alternative de aplicare a terapiei pentru reabilitarea copiilor cu dizabilităţi – terapia cu calul. Nu mi-am propus şi nici nu aş putea să le prezint pe toate (acestea se regăsesc, de altfel, în volumul conferinţei), dar nu pot să nu remarc savuroasa prezentarea de tip pamflet a domnului profesor Ion MÂNZAT, Efectele desinergizării: conştiinţa de neon şi cliff experience. În acest context a apărut „experienţa de râpă” menţionată în titlul articolului, ea fiind în opoziţie cu „experienţa de vârf” a lui A. MASLOW, şi fiind o prezenţă frecventă în actuala societate a tembelizării, a internetizării şi a divertismentului imbecilizant. Prezentarea a reprezentat un semn de alarmă în faţa pustiului social de astăzi, a pierderii sinelui şi sensului existenţei, o lipsă completă a perspectivei.

„Psihoterapia alpinistului” a fost în contrast cu „experienţa de râpă”. A apărut în prelegerea doamnei Amara Renate ECKERT (conferinţa a avut participare internaţională), Psihoterapia corporală în lucrul cu copiii. Pe lângă alte lucruri foarte interesante cu privire la psihoterapia cu copiii, în prelegere este amintită şi întărită ideea de terapie prin joc, subliniindu-le faptul că terapeutul nu trebuie doar să privească copilul care se joacă în mod creativ şi simbolic în cabinet, ci trebuie să se joace cu acesta, să intre în rolul care îi este alocat de către copil, să-l urmeze pe acesta pe culmile munţilor şi în prăpăstiile emoţiilor. Iar alpinistul din titlu este copilul din studiul de caz care-l urcă pe terapeut pe muntele de saltele şi-i cere să se arunce în gol de-acolo, pentru ca el, copilul, să poată să se confrunte cu propria-i frică de abandon datorată relaţiei pe care-a avut-o cu părinţii dependenţi de substanţe sau, mai curând, a lipsei acesteia, …

Tot în prelegerea menţionată mai sus a apărut şi primul triunghi. Era cel care se referea la relaţia dintre joc, mişcare şi dialog în terapia copilului. Un alt triunghi a fost cel prezentat de Claudia TĂNASE în cadrul atelierului Interferenţa de scenarii şi procesul de supervizare/intervizare, cu privire la legătura care se creează între terapeut, client în cadrul procesului terapeutic, sub semnul transferului şi al contratransferului. Acest atelier, pe lângă faptul că a fost un atelier al triunghiurilor (pe care nu le enumăr aici pentru că şi-ar pierde semnificaţia dacă ar fi scoase din context fără a fi explicate în detaliu), a fost special şi pentru că a abordat psihoterapia concentrându-se asupra procesului terapeutic din perspectiva psihologului, a trăirilor şi a scenariului acestuia. Un triunghi inedit a fost cel a creatorului, al interpretului şi al ascultătorului, care a apărut în prezentarea lui Paul MUSTAŢĂ, Interpret/actor/psiholog. Sau despre ce poate învăţa un psiholog experienţialist de la un muzician interpret, sau despre cum îl influenţează pe ascultător sufletul pe care îl pune interpretul într-un fragment al creatorului (muzical, literar sau de orice altă natură). Probabil că nu mai este nevoie să menţionez că toate aceste triunghiuri au fost, evident, sub semnul triunghiului lui Freud, prezent, implicit, în orice manifestare psihologică.

Pe lângă toate prezentările de lucrări, prelegerile şi atelierele foarte diverse, de la cele artterapeutice la cele având ca temă consilierea psihologică pe parcursul sarcinii sau psiho-oncologia, în cadrul conferinţei au fost şi o serie de expoziţii. Nu voi vorbi despre acestea însă, ci despre punctul de informare al Asociaţiei SPRING, Aleg să mă implic. STOP Bullying! Am avut o discuţie foarte interesantă cu reprezentanta Asociaţiei, Anna-Maria BITERE, care mi-a oferit foarte multe informaţii despre subiect şi mi-a răspuns cu multă atenţie la toate întrebările. Dacă vreţi să aflaţi mai multe informaţii, puteţi să vizitaţi pagina de Facebook dedicată proiectului:

https://www.facebook.com/pages/Aleg-s%C4%83-m%C4%83-implic-STOP-Bullying/1518978461681529

Acestea sunt, foarte pe scurt, impresiile de la Conferinţa de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare de anul acesta. Ca întotdeauna, reîntâlnirea cu o concentraţie atât de mare de idei şi de profesionişti din domeniul psihologiei a fost, o mare bucurie.

Iar acum aştept, bineînţeles, cu nerăbdare şi cu interes, ediţia de anul acesta a Zilelor Experienţiale.

Cartea care se citeşte cu ohii închişi

Astăzi a fost prima zi a celei de-a șasea ediții a Conferinţei de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare „Terapii creativ-expresive unificatoare şi dezvoltare personală continuă”:

https://www.facebook.com/events/641364219342401/

În cadrul evenimentului s-au desfăşurat o mulţime de activităţi cum ar fi prezentări de lucrări care de care mai interesante, lansări de carte şi diverse ateliere.

O să vă povestesc foarte curând despre aceste lucruri, dar acum vreau să vă povestesc despre o carte audio care a fost lansată astăzi. 

Vă povesteam, cu ceva vreme în urmă, despre o carte de citit cu ochi-nchişi:

http://filipradu.blogspot.ro/2014/04/catre-tine-13-exercitii-de.html

Poate c-am fost auzit, poate că i-am inspirat, fapt e că, iată, acum chiar putem citi cu ochii închişi această carte, şi nu doar metaforic, ci la propriu.

Cartea Către tine.. 13 exerciţii de autocunoaştere, dezvoltare personală şi well-being, scrisă de Sorina Daniela DUMITRACHE, va putea fi acum şi ascultată, urmând să apară şi în format de carte audio. Am avut bucuria şi plăcerea de a fi printre primii care au primit un exemplar pe care bineînţeles că m-am grăbit să-l şi ascult. Recunosc faptul că nu am reuşit să intru chiar imediat în starea de auditor atent şi, la început, am fost puţin circumspect, dar, după ce mi-am dat voie să mă relaxez şi mi-am închis ochii, vocea plină de căldură a doamnei Iolanda MITROFAN – şi nu pot să mă gândesc la o persoană mai potrivită pentru a ne ghida prin teritoriile fascinante ale acestor meditaţii creative şi creatoare – mi-a indus cu uşurinţă starea specială care să-mi permită călătoria prin meandrele propriilor mele instanţe psihice – conştiente, subconştiente şi inconştiente -, mi-a înlesnit călătoria către mine. Ca şi cum ar fi stat în fotoliul de alături, dirijându-mă şi veghindu-mă.

Consider că a fost o idee foarte inspirată să fie combinate rândurile scrise de Sorina cu (re)interpretarea doamnei Mitrofan, pentru că acest lucru conferă noi valenţe textului, iar nouă ne oferă şansa de a mai face o incursiune în vastele noastre teritorii interioare şi de a mai risipi o parte din umbrele pe care e posibil să le mai fi aruncat cotidianul peste noi.

Te invit, deci, să citeşti câteva rânduri „către tine” stând confortabil într-un fotoliu… cu ochii închişi spre exterior şi deschişi spre interior!

Cum am (re)descoperit spiritul Sărbătorilor de iarnă

Părinţi, copii şi o întorsătură de situaţii

Anul trecut hotărâsem că nu mai există moş Crăciun şi că voi ignora Crăciunul şi Sărbătorile de iarnă, cu toată pleiada lor de pregătiri, globuleţe, steluţe, ghirlande, beteală, luminiţe, pom de iarnă, cadouri, cununiţe la intrare, vâsc, colinde şi alte obiceiuri de ur(l)at, dulciuri, cozonaci, „porcării”, salata boeuf, piftie şi sarmale, petreceri şi băutură şi multe altele care nu-mi mai vin acum în minte.

Se pare, însă, că nu toată lumea era în acord cu mine şi nici nu avea o astfel de atitudine belicoasă; şi nici măcar nu ştiau ce decizie luasem eu, iar atunci când au aflat-o au ales să o ignore. Aşa se face că, la începutul lunii decembrie, mi-a fost intermediată – de vreun elf al lui moş Crăciun, probabil – o întâlnire cu o doamnă a cărei profesie pare să fie educarea copiilor prin stimularea spiritului ludic şi prin dezvoltarea creativităţii lor. Aceasta mi-a descris, cu foarte multă pasiune, care sunt lucrurile pe care le face ea, împreună cu o echipă de oameni dedicaţi, la Academia de creativitate şi mi-a propus să susţin un atelier, în cadrul săptămânii „Joc şi imaginaţie”.

Şi astfel, deşi nu mai organizasem niciodată un atelier cu pici, m-am pus pe treabă: citit, studiat, adaptat, planificat. De mare ajutor mi-a fost şi o carte pe care mi-a recomandat-o o colegă psiholog, Reţete de jocuri, care, în pofida titlului, nu oferă nicio reţetă clară, dar aminteşte adulţilor cum este să te joci şi cum te poţi juca în mod creativ şi constructiv cu copilul tău. Şi-am sfârşit prin  a strânge la un loc un grup de copii, împreună cu părinţii lor, pentru a sta de vorbă împreună, prin intermediul jocului, evident. Am devenit, cu toţii, copii, pentru puţin timp, şi am lăsat spiritul ludic să ne ghideze în aventura intercunoaşterii şi a intercomunicării, am învăţat jocuri noi şi modalităţi diferite de a ne raporta unii la ceilalţi, şi am aflat lucruri inedite şi interesante unii despre alţii. Şi mi-a amintit, de asemenea, că, atunci când lucrezi cu copiii, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg şi că trebuie să ai suficient curaj pentru a te lăsa ghidat de ei şi să vă aventuraţi împreună în minunata lume a copilăriei, acesta fiind, de fapt, lucrul pe care l-am făcut cu toţii în acea zi, când Academia de creativitate pentru copii a devenit Ţara de nicăieri, unde totul era posibil.

Iar în urma acestei experienţe, am decorat şi bradul de Crăciun, am stat şi în bucătărie cu mama ca s-o ajut să finalizeze bucătăreala pentru Crăciun – pe care l-am petrecut în familie, la căldură şi cu căldură –, am făcut şi am primit daruri, m-am bucurat şi m-am jucat, în continuare, alături de cei mari şi de cei mici, am ascultat colinde şi am făcut urări tuturor celor din jur şi am redescoperit, aproape fără să vreau, ce înseamnă Crăciunul şi ce vrea el, de fapt, de la noi… şi ce ştiam încă de când eram copil, dar cam uitasem.

P.S. Dacă vreţi să vedeţi mai multe imagini cu felul în care ne-am distrat şi-am învăţat în cadrul atelierului, accesaţi acest link: "Părinţi, copii şi o întorsătură de situaţii"

P.P.S. Alina Tudor, mulţumesc că m-ai reconectat cu minunata lume a copilăriei!