Experinţa sinuciderii – de la cel care pleacă la cei care rămân [Iuliana E. MOLNAR]

„Draga mea, scumpa mea, iubita mea,

Îmi pare foarte rău că îţi fac asta. Nici nu ştiu ce să îţi spun şi am ochii plini de lacrimi. Îmi pare atât de rău că te las, că trebuie să te las. Îmi pare enorm de rău că trebuie să fac asta. Viaţa mea parcă nu mai are niciun rost. M-am gândit mult la mine, la tine, la noi şi nu mai am puterea să fac nimic. Ştiu că m-ai tot întrebat ce am păţit, ai văzut că parcă nu mai sunt eu cel care eram înainte. Şi ai dreptate, viaţa mea nu mai e la fel. Sunt multe probleme peste care nu pot să trec. Multe regrete cu care nu mai pot să trăiesc. Ieri, când te-am văzut aşa fericită şi zâmbitoare, mi-am zis că a venit momentul, că aşa vreau să te păstrez în sufletul meu: zâmbitoare, cu râsul tău cristalin. Mult prea multe probleme cu care nu mă mai descurc. M-am tot gândit cum să fac, dar nu am găsit absolut nicio soluţie. [...]

Scumpa mea, iubita mea, te iubesc foarte, foarte mult! Te rog să nu te îndoieşti niciodată de asta. Te rog să mă ierţi. Te rog să ai grijă de tine. Eu o să fiu mereu alături de tine. Sper să mă poţi ierta la un moment dat. Te iubesc...”

Acesta este un exemplu dintr-un bilet de adio al unui sinucigaş. La fel de sfâşietor ca şi durerea psihologică profundă, de nedepăşit şi insuportabilă pe care o încearcă cei care ajung, în cele din urmă, să se întoarcă împotriva propriului instinct de supravieţuire şi să treacă la punerea în fapt a actului sinuciderii. Pentru că despre acest lucru este vorba: cel care pleacă o face nu pentru că vrea să moară, ci pentru că nu mai poate să trăiască, pentru că viaţa nu mai are nimic de oferit pentru el, aceasta fiind, dimpotrivă, o tortură continuă.

Cartea de faţă abordează actul sinuciderii dintr-o dublă perspectivă, încercând să clarifice atât mecanismele psihologice care duc la finalizarea actului sinucigaş, cât şi pe cele care-i privesc pe apropiaţii care rămân în urmă cu un gol care nu mai poate fi umplut de nimic altceva.

În prima parte a cărţii sunt descrise modul în care evoluează impulsul sinucigaş de la ideaţiile suicidare la punerea în fapt, factorii predispozanţi, factorii de risc, dar şi semnalele de avertizare şi caracteristicile psihologice ale persoanei sinucigaşe. Aşa după cum subliniază autoarea, sinuciderea este un act multidimensional şi complex, iar abordarea simplistă a acestei probleme este nu doar injustă, ci şi greşită. Tocmai de aceea, în carte sunt discutate şi clarificate şi unele dintre miturile şi credinţele false referitoare la sinucidere.

Cea de-a doua parte se ocupă de cei care rămân în urmă, întrebându-se „De ce?”. Şocul şi negarea, vinovăţia, ruşinea, ambivalenţa, depresia, precum şi, în cele din urmă, acceptarea şi vindecarea, sunt mecanisme şi etape pe care aceştia trebuie să le parcurgă pentru a ajunge să integreze şi să accepte pierderea, atunci când ajung să îşi exprime adecvat trăirile, iar nu să le ignore sau să (şi) le ascundă.

Experienţa sinuciderii este un impas existenţial căruia nu-i este uşor nimănui să îi facă faţă. Drept urmare, cred că nu mă înşel când afirm că această carte a fost scrisă pentru ca cei ce o vor fi citit să poată recunoaşte mai uşor simptomele şi mecanismele, putând astfel să îi ajute, poate, pe cei care trec prin situaţii de viaţă atât de grave şi serioase încât să nu le mai poată face faţă. Şi, desigur, şi pentru cei care rămân, atât cei care pot ajuta, cât şi cei care pot şi vor să fie ajutaţi.

Şi nu în ultimul rând, consider că este o carte al cărei conţinut ar trebui să fie cunoscut de fiecare psiholog.

Evident, ceea ce am încercat a fost să surprind ceva din esenţa acestei cărţi, atât de serioase şi atât de profunde. Dacă vreţi să aflaţi mai multe detalii despre acest subiect, iată unde puteţi găsi cartea:
Editura SPER… pentru că lectura are greutate.

Coincidentia oppositorum – integrarea contrariilor

Atelier de exersare creativă a comunicării interpersonale

Sus şi jos. Stânga, dreapta. Înainte şi înapoi. Trecut, viitor. Noapte şi zi. Lumină şi întuneric. Umbră şi penumbră. Bine şi rău. Proiecţie, introiecţie. Masculin, feminin. Yin, yang...

Eşti unul dintre cei care consideră că aparţine exclusiv unuia dintre termenii perechilor de mai sus? Ai tendinţa de a te agăţa, într-un mod exagerat, de vreunul dintre aceste concepte? Sunt toate acestea, pentru tine, contrarii sau complementare? Sunt ele conflictuale sau conlucreză pentru (re)crearea echilibrului?

Dacă ţi-ai pus şi tu aceste întrebări, atunci te invit la un atelier în cadrul căruia vom explora într-un mod inedit şi creativ modul în care contrariile (sau „complementariile”) pot comunica pentru realizarea unui scop unic şi unitar, fără a fi unilateral şi exclusivist.

Pentru înscriere, trimite un mail până la data de 14 mai 2014, pe adresa radufilip@yahoo.com, în care să spui ce te-a motivat să te înscrii.

Acest atelier are un număr limitat de locuri. Grăbeşte-te să te înscrii!

Unde: Prăvălia părinţilor (Bd. Unirii 73, bloc G3, sc. 2, et. 3, ap. 41)
Cât: Doar 10 lei (care vor fi utilizaţi pentru achiziţionarea unor materiale necesare pentru desfăşurarea atelierului)
Când: Vineri, 16 mai 2014, 18:00-21:00
Trainer: Radu Filip

Emoţii pe muchie de... creion

Dacă eşti familiarizat cu tehnicile provocative experienţiale, ştii deja cât de multe lucruri poate descrie un creion, colorat sau nu, atunci când îl laşi să alerge liber pe o foaie şi reuşeşti să laşi jos unele din multele ziduri de raţionalitate şi raţionalizări. Ţi-ai imaginat, însă, vreodată că un creion ar putea fi investit cu emoţii, cu sentimente, că ar putea deveni pentru o vreme obiectivizarea propriei tale personalităţi cu toată simfonia de sentimente şi simţuri pe care o implică ea ? Recunosc că nici eu nu mă gândisem înainte de a participa la atelierul susţinut de Andra-Nicoleta PĂTULEA în cadrul Conferinţei Internaţionale de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare: ”Dinamicile schimbării personale, interpersonale, familiale şi colective - între realitate şi mistificare”.

Atelierul, denumit „Simfonia simţurilor – Cunoaşterea prin intermediul trupului”, şi-a propus să treacă de multiplele filtre pe care le utilizăm în mod curent şi cotidian pentru a percepe realitatea şi pentru a o judeca, într-o foarte mare măsură, dintr-o perspectivă obtuză şi limitată. Poate părea exagerat, dar nu este neadevărat. Suntem atât de obişnuiţi să privim realitatea într-un mod singular, doar dintr-un anumit unghi de vedere, încât uităm că mai pot exista şi o şoaptă de iubire, un parfum de primăvară, o atingere tandră sau gustul fericirii. Suntem atât de obişnuiţi să ne lăsăm conduşi de dominanţa simţului vizual, încât uităm de celelalte simţuri, la fel de importante pentru a ne defini ca totalitate, ca fiinţe complete. Şi, astfel, ignorăm multe dintre indiciile care ne sunt furnizate, îngreunându-ne astfel evoluţia, pe foarte multe planuri.

Iar ceea ce s-a întâmplat la atelier, cu nepreţuitul ajutor al unui creion (colorat), a fost că toţi participanţii, inclusiv eu, şi-au (re)amintit că pot folosi toate simţurile în propriul interes, pentru propria creştere şi dezvoltare.

Aşa că, imaginează-ţi un răsărit la mare, cu briza făcând talazurile să cânte şi cu nisipul mângâindu-ţi tălpile, simte mirosul uşor sărat al valurilor şi gustul de vacanţă şi dă-le voie să se bucure tuturor simţurilor, dar, mai ales, Lasă-ţi intuiţia să te ghideze! 

[Apropo, unde spune intuiţia ta că aş vrea eu să fiu în acest moment?]

Către tine... 13 exerciţii de autocunoaştere, dezvoltare personală şi well-being [Sorina Daniela DUMITRACHE]

Cartea care se citeşte cu ochii închişi

Ei, dar cum aş putea să citesc o carte cu ochii închişi? ai putea întreba, şi pe bună dreptate, după ce vei fi citit subtitlul care m-am gândit eu că i s-ar potrivi acestei cărţi. Exact asta îţi voi explica eu în rândurile care urmează.

Către tine... este o carte de meditaţii. Meditaţii creatoare. Creatoare de tine. De un tine mai împlinit, mai complet, mai actualizat... mai înaripat, aş cuteza eu să mă avânt. Fiecare fragment al cărţii te îndeamnă la o călătorie diferită. Şi chiar dacă la început s-ar putea să ţi se pară că este o călătorie către spaţii îndepărtate, vei constata că, în toate, vei sfârşi prin a te întoarce la tine însuţi, cunoscându-te un pic mai profund. Înţelegându-te ceva mai bine. Îndrăgindu-te cu o idee mai mult.

Aceasta pentru că autoarea te provoacă, cu fiecare nouă invitaţie, să mai faci un pas către cunoaşterea unei părţi din tine, fie a uneia pe care nu o ştiai deloc, fie a uneia pe care poate că o uitaseşi. Dar fiecare capitol este, după cum spuneam, o meditaţie. Iar aceasta înseamnă că nu poţi trece la următoarea fără să meditezi. Şi acesta este momentul când ar trebui să închizi ochii şi să (re)creezi, încă o dată, itinerariul pe care tocmai l-ai citit. Mai „lecturează” o dată călătoria, de data aceasta cu ochii închişi şi fii atent la trăirile pe care le experimentezi pe parcursul lecturii. Închide ochii şi imaginează-ţi că autoarea te ghidează în călătoria către tine pe care urmează să o faci. Îi auzi vocea deja, nu-i aşa?

Iar aceasta ar putea fi şi o posibilă sugestie pentru viitor: cartea să fie însoţită şi de un suport audio, pentru a putea fi citită „de-adevăratelea” cu ochii închişi…

Şi, în loc de încheiere, o să parafrazez un fragment din carte, fragment ce mi se pare că descrie foarte bine ceea ce poate descoperi o persoană care a pornit pe drumul (deloc uşor, dar cu atât de multe beneficii reale la capătul lui) al căutării de sine şi, mai ales, al dezvoltării personale:

„Pe măsură ce înaintezi [...] începi să iei contact cu sunete, culori... pânze cu fragmente de vieţuire, fotografii atent înrămate sau lustruite cu grijă de colecţionar, relicve din amintiri memorabile sau întâmplări proaspete, felii de drame sau fluturi în stomac atent conservaţi, acţiuni brave sau stres autoîntreţinut, în decoraţii inutile ori false onoruri, diplome menite a întreţine varii mituri locale sau familiale, supra-adaptări la ferestre ferecate, bucăţi de sine ponosite, încriptate sau fantomizate, fâşii lăuntrice scotomizate, interdicţia de a creşte ori poate parentalizare pe pânza în ulei, separări şi regăsiri, dolii şi naşteri, scenarii şi contrascenarii, identificări şi proiecţii, investiri şi contrainvestiri, umbre şi lumini... vise împăiate şi aşteptări volatile, grandilocvenţă sau sobrietate, dependenţe şi desprinderi, metaforizări şi de-metaforizări, trăiri inefabile sau lipsă de sens, iluzii şi realităţi, negocieri şi renegocieri, încercări şi renunţări, ilaritate şi hohote de plâns, frica de moarte sau himera nemuririi prin descendenţi, adevăruri peremptorii sau prezbitism intelectual, dreptul la a creşte, plăcerea de a oferi, provocarea de a cere, încântarea de a împărţi, răsfăţul de a afla, maturizarea lui a crea, cutezanţa de a cuceri, bucuria de a fi...”

Dacă doriţi să achiziţionaţi cartea, iată şi link-ul către librăria virtuală a editurii:

Editura SPER… pentru că lectura are greutate.

Paradisul pierdut – Potenţialul terapeutic al simbolului grădinii

La începuturi nu era nimic, dar mai târziu, în vremurile „Facerii”, „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise”. Şi aceea a fost prima casă pe care a cunoscut-o cel dintâi om. Iar acolo el se simţea în siguranţă, ocrotit şi fără nicio grijă.

Cele patru râuri care izvorau din centrul grădinii, îndreptându-se în cele patru zări, fixau spaţial grădina conferindu-i echilibrul unei mandale. Tot ele sunt cele care generează şi susţin viaţa în grădină, dar şi dincolo de marginile ei, cu apa lor care dă naştere vieţii, dar o şi întreţin.

Tot în mijlocul grădinii, al lumii cunoscute, se află şi copacul vieţii şi copacul cunoaşterii binelui şi a răului. El este centrul universului, axis mundi, cel care este, simultan, şi sursă de hrană, dar şi sursa expulzării, a izgonirii, a pierderii paradisului.

Grădina are, evident, şi limite. Îţi vine să te întrebi, însă, sunt limitele externe şi obiective sau sunt rezultatul fricii de necunoscut, ziduri pe care singuri ni le ridicăm pentru a ne proteja de ceea ce nu vrem sau nu putem să cunoaştem, ziduri prin care ne apărăm de ceea ce este altfel şi diferit? Şi, poate, tot pentru a ne proteja, există şi labirintul din grădină, cel prin care se pot rătăci cei neiniţiaţi, nereuşind să ne atingă, nici fizic, dar nici psihic.

Acestea sunt câteva aspecte fundamentale ale grădinii primare, cea pe care cel dintâi om a iubit-o atât de mult încât a luat amintirea acestei case originare cu el şi a încercat să o recreeze peste tot pe unde a ajuns, în cele mai aride deşerturi, dar şi în navele spaţiale în care a plecat să colonizeze tot spaţiul…

Dar ce părere ai avea dacă ţi-aş mai spune ceva la care să reflectezi, deturnându-te de la nemărginirea universului la microuniversul creator: toate aceste simboluri se regăsesc şi în pântecele care dă naştere, prima casă pe care fiecare dintre noi a cunoscut-o intim, în care a fost în siguranţă, ocrotit şi fără nicio grijă, până când pomul vieţii, placenta, a fost despărţită de noi şi am fost expulzaţi în lume pentru a ne afla rostul şi pentru a ne câştiga existenţa…

Asta ca să nu mai pomenesc despre interpretarea grădinii ca fiind sistemul psihic uman…

[Toate acestea le-am (re)descoperit la o a doua prelegere pe care am audiat-o la Conferinţa Internaţională de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare: ”Dinamicile schimbării personale, interpersonale, familiale şi colective - între realitate şi mistificare”, Potenţialul terapeutic al simbolului grădinii, prezentată de Johanna Schacht, de la Societatea Internaţională de Psihologie şi medicină Pre- şi Perinatală din Germania.]

P.S. Nu toate dintre aceste interpretări îi aparţin neapărat prezentatoarei.
P.P.S. M-am simţit mândru, din nou, de faptul că întreaga lume îl (re)cunoaşte pe Mircea Eliade, numele şi ideile acestuia apărând, adesea, explicit în prelegere. 

Când psihoterapeutul POATE să atingă clientul

Deşi mă consider o persoană spirituală, am fost mai mereu reticent la teoriile care aduc în prim plan energii eterice care nu pot fi măsurate exact cu instrumentele ştiinţei actuale. Dar nu la fel au stat lucrurile cu prezentarea doamnei Amara Renate Eckert, de la Universitatea Darmstadt, din Germania, „Mindful Body-Psychotherapy”.

Am audiat această prelegere în acest week-end, pentru că am fost invitat să particip la Conferinţa Internaţională de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare: ”Dinamicile schimbării personale, interpersonale, familiale şi colective - între realitate şi mistificare” – a cincea ediţie.

Spun prelegere, dar a fost mai mult decât atât, a fost un dialog plin de sens şi semnificaţie. Deşi iniţial doamna Eckert a început expunerea pe baza unor slide-uri, a rămas la al treilea sau al patrulea, pentru că, după o demonstraţie practică simplă, dar semnificativă şi profundă, prelegerea a continuat ca o conversaţie în care sala întreba iar doamna Eckert răspundea. Şi invers.

Mindfulness nu este atât un concept, cât mai curând o stare – nu este vorba despre a-ţi folosi mintea, ci de A FI cu totul, cu mintea, cu trupul, cu emoţiile şi cu propria ta esenţă interioară bazală şi fundamentală. Este starea în care eşti esenţă şi îţi permiţi să fii tot ceea ce eşti, fără să contrazici, fără să judeci. Percepi ceea ce eşti şi înţelegi.

Această abordare vede psihicul ca fiind structurat pe mai multe straturi: masca socială externă, armura corporală fizică, stratul emoţional bazal şi sinele profund şi central. Contactele obişnuite între oameni se realizează, cel mai adesea, de la primul nivel, cel al măştii sociale. Contactul psihoterapeutic însă, se realizează la nivelul cel mai profund, al sinelui. Iar această abordare presupune rezonarea terapeutului, din centrul său profund, cu profunzimile clientului şi, aici urmează partea inedită, terapeutul chiar îşi atinge clientul, aşa cum simte că are acesta nevoie în acel moment. Sau nu îl atinge, dacă aşa simte.

Această rezonanţă nu se realizează ca prin farmec, ci necesită, aşa cum a repetat de mai multe ori doamna Eckert: „traning, traning, training”. Şi, prin acest antrenament, atunci când TU ai acces la sinele profund poţi rezona eficient şi efectiv cu cel de lângă tine şi îl poţi ajuta să intre, şi EL, clientul, în contact cu propriul lui corp, cu propriile lui emoţii, cu propriul sine. Iar contactul intim, profund şi real cu tine însuţi are ÎNTOTDEAUNA efecte chatartice şi vindecătoare.

Această prelegere/atelier a avut şi pentru mine efecte revelatoarea profunde, pentru că am avut ocazia să realizez despre mine lucruri pe cât de simple, pe atât importante; atât de simple încât dacă nu aş fi participat la această manifestare nu le-aş fi aflat, pentru că nu m-aş fi gândit să mă privesc atât de simplu şi de clar, dintr-o perspectivă din care să nu (mă) judec, să nu (mă) critic, ci doar să fiu.