luni, 8 noiembrie 2010

Poveşti care nu adorm copiii

Zilele trecute vorbeam cu o mămică care este foarte atentă în legătură cu informaţiile pe care le oferă celor două fetiţe ale ei, cu modul în care îşi educă copii şi cu reacţiile pe care copiii le au la diverşi stimuli. Întâmplător sau nu, doamna respectivă lucrează cu copii, ceea ce explică interesul ei pentru acest subiect. Bine ar fi dacă ar exista mai mulţi astfel de părinţi care să fie atât de interesaţi de felul în care cresc cei mici.

Această doamnă mi-a povestit o legendă. Legenda Sfintei Filofteia, ale cărei moaşte se află la Curtea de Argeş. Toată povestea o puteţi citi dacă apăsaţi pe link-ul de mai jos. Pe scurt, este vorba despre o fetiţă de 12 ani, foarte credincioasă, care era atât de miloasă şi de darnică încât atunci când îi ducea mâncare la câmp tatălui ei împărţea din ea şi săracilor pe care îi întâlnea în cale. Într-o zi tatăl ei s-a supărat aşa de tare încât a aruncat cu barda după ea, a rănit-o la picior şi fata a murit. Însă şi-a închinat trupul lui Dumnezeu, iar acesta a făcut-o sfântă.


Problema mămicii era că una dintre fetiţele ei a auzit legenda şi nu putea să înţeleagă cum se putuse întâmpla un lucru atât de îngrozitor. Această poveste poate avea diverse interpretări pentru adulţi, dar cum îi explici unui copil care aude întâmplător acestă poveste că tatăl fetiţei a aruncat cu securea după ea. Cum poate un părinte să fie atât de crud, atât de nedrept, atât de neînţelegător, atât de răzbunător şi mai ales atât de... ucigător. Singura modalitate de a explica aceste întâmplări, nu poate fi decât eroarea, greşeala, pierderea momentană a raţiunii. Dar pentru copil, părintele – mamă sau tată – este perfect, nu poate să greşească. O sugestie ar fi să i se prezinte copilului comparaţia dintre tată şi Tatăl ceresc, primul fiind întruchiparea imperfectă a Celuilalt, receptaculul prin care Dumnezeu se manifestă, dar care, cu toate astea, mai face şi greşeli, tocmai pentru că este om. Dar cum va percepe acest lucru un copil, va putea el să înţeleagă aceste lucruri sau sunt nişte concepte mult prea abstracte pentru o minte fragedă? Şi va vrea el să accepte că părinţii lui nu sunt perfecţi (cu toate că oricum va afla lucrul acesta la un moment dat)?

Această dilemă, la a cărei rezolvare încă mă mai gândesc, m-a făcut să realizez că mai avem şi alte astfel de legende în folclorul românesc, şi nu mă gândesc acum decât la Mioriţa şi la Legenda Meşterului Manole (m-a frapat şi fapul că şi Ana, şi Filofteia sunt acum în aceeaşi biserică – din investigaţiile pe care le-am făcut până acum nu am înţeles care este legătura dintre cele două, dacă există vreo legătură, dar este oricum o temă de gândit).

Întrebarea este însă cum le povesteşti copiilor despre pedeapsă şi sacrificiu? Şi cum poţi să le prezinţi aceste lucruri fără să îi sperii sau să îi traumatizezi? Când sunt copiii pregătiţi să înţeleagă că oamenii mai şi mor, uneori chiar în condiţii violente, atâta vreme cât nici noi, adulţii, nu putem discuta fără teamă despre „Întâlnirea cu Coana Mare”?

Dar alţii se pare că sunt mai optimişti. Căutând o imagine pentru a ilustra articolul am descoperit un joc care mie mi se pare un pic sinistru „Meşterul Manole – salveaz-o pe Ana”, dar pe care autorii îl recomandă copiilor peste 6 ani. Tare aş vrea să aflu cum le-au povestit ei copiilor lor despre Ana cea zidită de vie?

6 comentarii:

  1. Nu cred ca se rezuma doar la folclorul mioritic.. cam toate povestile scrise sau desenate ale copilariei sunt pline de tente S&M, ce'i drept mascate indeajuns de bine incat mintea naiva a unui pre-adult sa le perceapa cu umor. Violenta a fost, este si va fi omniprezenta in viata noastra, fie ca e cea de familie, fie "banalitatile" ce ne'nconjoara zi de zi, fie la locul unde fiecare isi presteaza serviciile, fie, fie.

    Mediul este clar factorul determinant in dezvoltarea fiecaruia.

    Poate ar trebui ca fiecare sa aiba insula lui unde lucrurile sa fie modelate dupa propria lui imagine, dupa propriile lui valori de minus si plus, de bine si rau, de adevar si minciuna.

    Long live the Lord of the Flies :)

    RăspundețiȘtergere
  2. De acord cu tine. Este foarte multă violenţă în jur. Dar eu mă refeream aici în special la uciderea, mai mult sau mai puţin deliberată, a celor foarte apropiaţi (părinţi, parteneri, copii), unde intervine mai mult patologicul.
    M-ai făcut curios în legătură cu "Lord of the Flies", aşa că am văzut ecranizarea din '90. Tu te refereai la carte sau la vreuna dintre cele două ecranizări?

    RăspundețiȘtergere
  3. Buna Radu,

    Sunt Roberta

    Am decis sa-ti raspund direct pe blog.
    In primul rand, ce faci aici este sincretism. Adica aduci elemente din crestinism, le destelenesti si le pui in fata unei intalniri cu valorile unei societati seculare, adica o lume fara Dumnezeu.
    Desigur, ca exercitiu psihologic iti este permis. Numai ca transmutarea nu are de fapt loc. Si dilema pe care o ai tu este foarte buna, esentiala. Dar nu ai fi ajuns la ea, daca nu ai fi intrat in contact cu o asemenea „legenda” crestina, cum ii spui tu. Altfel spus, aceasta relatare a vietii Mucenitei Filofteia devine imposibil de inteles, daca o introduci in alt sistem de valori. In primul rand, daca ii dai conotatia de legenda, atunci morala se pierde cu desavarsire. Morala este urmatoare (si pregateste-te sa nu accepti ) : In crestinism, cei care aleg sa-L iubeasca pe Dumnezeu sunt uneori urati chiar si de cei din familie. Este vorba despre aceeasi lupta intre bine si rau despre care copiii afla la orice pas. Poti folosi relatarea vietii Sfintei Mucenite Filofteia ca o exemplificare pentru cuvintele spuse de Iisus Hristos : „Sa nu credeti ca am venit s-aduc pacea pe pamant; n-am venit sa aduc pacea, ci sabia. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa si pe nora de soacra sa. Si omul va avea de vrajmasi chiar pe cei din casa lui. Cine iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; si cine iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine.” Corolarul la aceasta relatare si cuvintele lui Iisus Hristos (asta daca nu l-ai inteles deja) este ca Dumnezeu ne cere sa-L iubim mai presus de orice, de orice om sau patima de pe lumea asta. Si stie ca uneori pentru asta vom patimi, nu vom fi tocmai iubiti de cei din jur (care nu prea-L plac pe Dumnezeu) sau chiar vom fi urati de propriile rude. In plus, aici poti sa-i explici copilului ce este un mucenic, adica jertfa pentru Hristos.
    Dar ce am spus eu se inscrie intr-o logica a educarii copiilor in cu totul alt mod. Un mod realist, raportat la o singura realitate: relatia cu Dumnezeu. Restul...asa cum spune si morala vietii mucenitei, este trecator, inclusiv parintii. Copilul este astfel educat ca in tot ceea ce fac sa foloseasca filtrul iubirii de Dumnezeu.
    Cat despre menajarea copiilor in fata urateniei si raului, din nou, o consider o abordare superficiala (imi permit sa fiu debordant de sincer datorita inviatiei pe care mi-ai facut-o). Copii trebuie sa stie pe ce lume traiesc, sa invete de la varste cat mai fragede sa aleaga, sa discearna binele de rau. Iar vietile sfintilor sunt adevarate comori in privinta asta.
    Deci, atata vreme cat vrei sa educi un copil in spiritul secular, amalgamul de valori va fi atat de mare incat cred se va solda cu un esec. Dupa aceasta relatare va ramane cu o ideea ca parintii pot fi rai. Dar intelesul e mult mai adanc. Numai ca, pentru inceput, trebuie inteles de adult.

    RăspundețiȘtergere
  4. P.S.: COPIII trebuie sa stie pe ce lume traiesc..cu trei de i. :D

    RăspundețiȘtergere
  5. Roberta, mulţumesc foarte mult pentru răspunsul tău. Nu ştiu de ce comentariul tău intrase la spam, dar am remediat acest lucru.
    Comentariul tău aduce o lumină nouă din punct de vedere spiritual-religios asupra dilemei pe care am exprimat-o eu. Şi cred că îi va fi util mămicii, pentru a aborda această situaţie şi dintr-o altă perspectivă.
    Ceea ce înţeleg eu este că noi, oamenii mari, trebuie să le spunem şi să le arătăm cum e, de-adevăratelea, lumea în care traim... aşa înţeleg eu...

    RăspundețiȘtergere
  6. Felicitari pentru acest articol, Radu!!!
    De departe este cel mai bun si cel mai complex pe care l-ai postat pana acum. Este un subiect foarte interesant si delicat in acelasi timp, dar util pentru orice parinte. Eu am ales, deja, sa vorbesc cu fiul meu despre bine si rau, inca de la varsta de 2 anisori si cateva luni. Surprinzator, Andrei are o capacitate de intelegere uimitoare si, exact cand nu te astepti, iti aduce aminte, cu cuvintele sale si in versiunea sa proprie, de ceea ce i-ai povestit candva.
    Reusita articolului este data si de completarea Robertei. Pe aceasta cale, ii multumim pentru exemplificarile facute, ajutandu-ne sa aprofundam si alte sensuri ale povestioarei. Nota 10 pentru amandoi!!!

    RăspundețiȘtergere