miercuri, 19 mai 2010

Patologia amânării

Răsfoiam zilele trecute prin nu ştiu ce pagini ale internetului, căutând poate ceva sau poate doar în virtutea inerţiei de a apăsa mereu pe un alt link, şi am găsit un cuvânt care m-a intrigat: procrastinare. Evident că am deschis Google şi-am apăsat butonul de căutare. Am descoperit astfel că acest cuvânt nu numai că există, dar mă privea şi pe mine, într-un mod foarte personal.

Procrastina, procrastinez, vb. I. Tranz. (Liv.) A amâna în mod nejustificat începerea unei acțiuni, în special din cauza neglijenței habituale sau a lenei; a temporiza, a tărăgăna, a tergiversa. [ < engl. procrastinate cca. 1548 > lat. prōcrastinātum: pro- („pentru”) și crastinus („ce ține de ziua de mâine”), cf. it. procrastinare, port. procrastinar, sued. prokrastinera]. (www.dexonline.ro)

Una dintre cele mai „ilustrative” definiţii ale cuvântului mi se pare a fi, însă, clasicul (încă în viaţă) „De mâine-nvăţ !” ...

Şi aici ar trebui să vină partea în care eu caut foarte multe informaţii pe net, prin cărţi şi prin tratate şi mă apuc să fac o compilaţie definitorie şi atotcuprinzătoare a conceptului de procrastinare. Şi aceasta deoarece sunt perfecţionist şi îmi doresc ca ceea ce fac eu să fie cel mai bine. Dacă adaug şi faptul că de o săptămână îmi caut cuvintele potrivite pentru a scrie acest articol (dar nu m-am aşezat la calculator pentru a face asta până acum), faptul că mă îngrijorează că articolul nu va fi la înălţimea aşteptărilor prietenilor cărora le-am spus despre blog (prieteni care nu doresc probabil decât ca eu să scriu ceva, pentru ca ei să mă încurajeze sau să mă felicite), faptul că am impresia că sunt responsabil pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor şi că am prea des impresia că unele sarcini mă depăşesc (atunci când nu este aşa) aş candida probabil la titulatura de procrastinator fruntaş. Dacă aş mai adăuga şi că nu ştiu care îmi sunt priorităţile, că nu sunt organizat şi că fac lucrurile la nimereală, că promit dar nu mă ţin de cuvânt şi găsesc mereu motive pentru a-mi încălca promisiunile şi mă apuc de mai multe lucruri deodată şi nu termin niciunul, atunci probabil că m-aş încadra foarte bine în accepţiunea patologică a conceptului.


Şi, până la urmă, am făcut o compilaţie de comportamente asociate cu procrastinarea. Şi mai sunt şi unele pe care le-am lăsat pe dinafară. Şi poţi să vezi altele şi în clip-ul de mai sus. Şi, cu cât sunt mai multe, cu atât diagnosticul este mai alarmant.

Dar amânarea se transformă în procrastinare doar atunci când perturbă funcţionarea cotidiană normală. Atunci când tergiversarea unor acţiuni conduce la stări de anxietate şi la stres, atunci când apar sentimente de vinovăţie şi sunt provocate situaţii de criză, atunci când nu îţi realizezi sarcinile şi angajamentele, atunci când doar visezi dar nu faci nimic să îţi realizezi visele... dar mai ales atunci când creioanele nu sunt niciodată suficient de bine ascuţite şi corect ordonate pentru a-ţi permite să te apuci de proiectul în curs.

Vestea bună e că odată ce ai identificat la tine un comportament pe care nu îl agreezi, dacă vrei cu adevărat poţi să îl schimbi. Doar dacă vrei. S-ar putea să fii mulţumit aşa cum eşti deja.

                           Am vrut să mă schimb pe unul mai bun,
                           L-am căutat cu lumânarea,
                           Înalt ca bradul, curat ca floarea,
                           Şi care noaptea să doarmă tun.

                           Ce, cu mândrie, să-şi zică: unul
                           Ca mine-n lume nu mai există.
                           Frumos, cu educaţie ateistă,
                           Poţi să îl cauţi să tragi cu tunul.

                           Ce bine! Ce bine! Ce bine!
                           Şi, pe de altă parte, vai ce păcat!
                           Nimeni n-a vrut să se dea pe mine
                           Şi de-aceea am rămas neschimbat.

                                                                    (M. Sorescu)

luni, 10 mai 2010

Decizie

A fi sau a nu fi... pe www

a face sau a nu face un blog...

a scrie sau a nu scrie despre ceva...

Oscilăm permanent între alternative. Uneori alegerile sunt clare şi facile. Alteori sunt incerte şi au mai multe nuanţe şi decizia este mai greu de luat. Întotdeauna există, însă, o alegere, fie că vrei, fie că nu. Şi lipsa acţiunii este o alegere. Poţi alege şi să nu decizi nimic; să-i laşi pe alţii să o facă pentru tine... însă, orice hotărâre vei fi luat, se va răsfrânge şi asupra ta, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul... iar iluzia ca nu faci nimic este doar atât, o iluzie.

Fiecare din acţiunile noastre ne defineşte, ne face să fim noi înşine, ne prezintă şi ne reprezintă în faţa celorlalţi. Eu am decis astăzi să iniţiez acest blog. Acum câteva ore nu ştiam cum să-l numesc, dar între timp, hoinărind printre sinapse, am luat mai mult de o decizie: am hotărât nu numai titlul blogului, dar şi că acesta va avea menirea de a reflecta către undeva unele din întrebările care mi se vor ciocni de viaţă.

Cât va dura... şi dacă va dura... e o poveste care încă nu a fost scrisă...